Vrancea care educă: 160 de ani de spirit unirist la Colegiul Național „Unirea” din Focșani
O confesiune plină de emoție și mândrie despre copii excepționali, dascăli memorabili și o școală-simbol a Vrancei, spusă de economistul Lucian-Ioan Dordea, absolvent al Colegiului Național „ Unirea” Focșani și colaborator al Ziarului de Vrancea.
Acești copii minunați și dascălii lor fantastici!
Sunt convins că foarte mulți dintre cei ce vor găsi timp pentru a citi aceste rânduri, mă vor acuza de exagerare, de supraevaluare folosind acești termeni, însă vă rog să mă credeți că, odată intrând în atmosfera oferită de festivitatea de vineri, 23 ianuarie 2026, de la Colegiul Național Unirea, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de existență, împletită și cu (fericita coincidență a istoriei!) sărbătoarea Unirii de la 1859, am simțit că am pătruns într-o altă lume, mult mai frumoasă, o lume de vis de care uitasem că mai poate exista!
La invitația distinsului director al Colegiului prof. C. Noană, am participat împreună cu colegul meu de liceu prof. Petrică Agapie, recunosc, cu multă emoție dublată de o mare bucurie, la evenimentul organizat în frumoasa sală de festivități, închinat acestui fericit moment!
De fiecare dată când pășesc în acest bastion al educației, mă simt dominat de un puternic sentiment de mândrie presărat cu dulci unde de nostalgie care, pe măsura trecerea anilor, devine din ce în ce mai prezent, mai apăsător!
Dar să revin, mă simt dator cu o explicație: când am spus „acești copii minunați”, e suficient să ne amintim de abundența de rezultate remarcabile, de „cascada” continuă de premii cu care ne „bombardează” permanent, obținute în cele mai diverse domenii. Iar când am spus „acești dascăli fantastici”, trebuie să ne imaginăm că toate aceste performanțe cu care ne mândrim TOȚI, nu se puteau obține fără munca acestor dirijori din umbră!
Au fost momente înălțătoare care, însoțite de ritmul inconfundabil al Imnului Unirist, puternic și deosebit de antrenant, cântat de frumoasele voci ale corului, m-au purtat parcă în timp, simțindu-mă, fie-mi permis, parte a lor, alături de mult mai micii mei colegi!
Am trăit clipe deosebite alături de acești tineri frumoși îmbrăcați elegant, în ținute deosebit de frumoase, într-un decor la fel de frumos, copii veseli, sclipitori, emanând valuri de bună dispoziție în jur, veselie contagioasă transmisă imediat tuturor!
Inevitabil, nu am putut să nu fac mental o serie de comparații între două situații aflate la peste 70 de ani distanță una de alta, între felul cum arată astăzi iubita noastră școală și cum arăta atunci. În 1955, anul absolvirii SMU de către promoția noastră, această superbă sală de festivități era o grămadă de moloz înconjurată de ziduri negre fără ferestre, ocolită de toată lumea!
Singura amintire care ne trezește duioase nostalgii, este fosta sală de sport a liceului, care de-a lungul anilor a dăruit țării, așa mică și sumar dotată cum era, mari și nenumărați campioni! Și asta datorită unui inegalabil antrenor-profesor Lupu Zigmund (celebrul Juma!). Această sală retrăiește astăzi o nouă și binemeritată tinerețe, diametral opusă celei de atunci: dintr-o sală plină de veselie, de animația firească a orele de sport, devine astăzi, conform ambițiosului proiect în desfășurare, o oază de liniște, o modernă bibliotecă, încadrată inteligent într-un vast proiect destinat tehnologiei informaționale.
În aceste zile de mare sărbătoare nu pot să nu amintesc de dascălii noștri, deosebiți continuatori ai tradiției educaționale din perioada interbelică: mi-am pus (și îmi pun) mereu întrebarea cum s-a putut adapta distinsul profesor de istorie și directorul liceului Stelian Constantinescu (Attila) la absurdele programe impuse de noul regim; sau cum s-a putut împăca nobilul profesor de limba română Aurel Budescu cu noul val de așa-ziși scriitori apăruți peste noapte din tenebrele realismului socialist; cât despre savantul profesor de fizică Corneliu Rusescu, nu văd cum s-a simțit în fața avalanșei de descoperitori ruși în domeniul fizicii. Cert este că au avut de suportat un mare șoc, peste care nu au avut de ales, decât să-l treacă!
Singurul care nu a avut probleme de acest gen a fost uriașul profesor de sport Lupul Zigmund, care și-a continuat misiunea cu aceeași pasiune și dăruire și sub noii stăpâni!
De asemenea, mă simt, moralmente obligat să pomenesc cu acest prilej și de câțiva colegi de clasă care s-au înscris pentru totdeauna cu majuscule în „CATALOGUL DE ONOARE” al Colegiului: academician prof. dr. în medicină Costică Fătu, profesor universitar dr. în filologie Gheorghe Moldoveanu, profesor universitar dr. în medicină Virgil Odobescu, inginer constructor Ion Călin (nume legat de Aeroportul Otopeni, de Metroul București etc.), pe care dosarul său de „origine nesănătoasă” l-a împiedicat să ajungă ministru și mulți alții care rămân nemuritori în inimile noastre!
Amintindu-ne cu mândrie și respect de cei care au fost, avem toate motivele să privim cu multă încredere spre cei de azi și, mai ales, spre cei ce vor veni, fiindcă Colegiul Național Unirea, așa cum arată astăzi sub bagheta neobositului gospodar, directorul profesor C. Noană, ne îndreptățește să credem în această citadelă a educației ridicată la un nivel superior.
Să credem în acest spirit unirist Ce Ne Unește pentru totdeauna!
Îmi permit și eu, ca de aici, din ultima bancă, a ultimei clase să adresez un modest dar sincer „LA MULȚI ANI, CNU!” și tuturor celor care-i trec pragul cu dragoste și, mai ales, cu respect!
Lucian-Ioan Dordea
