Veteranul din Petroasa- Cîmpineanca
“Dacă venind pe-acasă câte-odat'
Nu-i mai găsiți pe ai voștri în bătătură,
Iar timpul vă șoptește c-au plecat,
Să cântărească - a timpului măsură,
Nu-i căutați prin sat....
Căci ei sunt duși
Să odihnească-n piatra lui Brâncuși”
Se duc în piatra lui Brâncuși artizanii anonimi ai istoriei noastre, mai mult sau mai puțin îndepărtată... se sting, lângă noi, învăluiți de indiferența potențalilor (sau „grija” lor electorală) și neputința noastră, cei cărora le datorăm reîntregirea neamului românesc - atât cât a fost să fie - dacă asta mai spune astăzi cuiva ceva... Se sting veteranii de război. Pe zi ce trece rămân tot mai puțini. Pleacă în veșnicie, luând cu ei file de istorie udate cu sângele lor, niciodată scrise, doar arareori povestite cuiva dispus să-i mai asculte.
Guvernanții vor răsufla poate ușurați, când bugetul nu va mai fi „împovărat” de cele câteva sute de lei - preț al vieților risipite de la Prut la Stalingrad, de la Stalingrad în Munții Tatra și nu numai...
Pentru a drege stricăciunile dezinteresului, intrigilor și incompetenței mai marilor vremii, au fost trimiși ei, să fie sfârtecați de obuze, uciși de foame și geruri prin tranșeie sau lagăre siberiene.
Astăzi, cei care mai sunt, își deapănă amintirile și-și așteaptă, resemnați, trecerea peste… ultima tranșeie... Cine să-și mai amintească de ei? Cine, privind statuile, ridicate cândva din recunoștință (sau oportunism patriotard), îi vede și pe Ei în soclurile cenușii pe care sunt așezați „nemuritorii”? Bronzul sau marmura contează, ce e dedesupt interesează mai puțin. Se uită, însă, că fără anonimatul „soclurilor” mute, multe statui nu ar fi putut exista. Dar dacă nu pentru ei, și nici pentru noi, măcar pentru cei ce ne vin din urmă le-ar trebui ascultate adevărurile și cunoscute sacrificiile; cât încă mai sunt printre noi…
Cu credința (utopică, poate) că încă mai are dreptate cel ce a spus cândva că: „cine nu-și cunoaște trecutul nu are viitor”, și cu speranța că va mai fi cineva de aceeași părere, acum că se apropie și ziua lor, a veteranilor, m-am gândit să „scot la raport ” pe unul dintre ei. L-am întâlnit întâmplător prin piața Focșani-lor, în toamna trecută, atrasă fiindu-mi privirea de insigna de la reverul vestonului, ce îi acoperea cu prisosință trupul mărunțel marcat de trecerea anilor.
Nu știam cine este, dar l-am acostat și i-am spus că aș vrea să îi cunosc povestea vieții. Așa am aflat că-l cheamă Radu Dinu, de loc din Andreiașul, dar trăitor în cătunul Petroasa, ținând de comuna Cîmpineanca. Caută-mă acasă! mi-a spus fără ezitare, dar să întrebi de Radu Dinu veterinarul, că așa mă știe lumea.
Și l-am căutat... abia în Duminica Cuviosului Toma, prima de după Duminica Învierii.
A ieșit la poartă, cu pași mărunți, dar vioi, m-a recunoscut deși trecuse ceva vreme de când ni se încrucișaseră pașii. Dar cum nu știa cine sunt, a vrut să știe cui urma să se spovedească.
Numele a contat mai puțin, dar aflând că sunt ofițer în rezervă, strălucirea din lumina ochilor a devenit dintr-odată alta. I se putea citi cu ușurință mândria, că el, fostul sergent de altă dată, este onorat de prezența la poarta sa a unui ofițer cu grad destul de înalt.
Discuția a început abrupt, cu întrebarea: Pentru ce ai luptat, Moș Radu?
Cum pentru ce? a venit răspunsul și a continuat: pentru ce a luptat și Ștefan și toți cei ce veniră după el, până la tata, Dumnezeu să-l ierte, care s-a ostenit în trei războaie: cel Balcanic, cel de la ‘916, început cu trecerea Carpaților și încheiat la Mărășești, și cel de-al treilea cu ungurii, la ei acasă, unde i-a fost dat să ajungă și el, opincarul din Andreiașul de Jos, care mai înainte de a fi tatăl a șase copii, a fost oștean în slujba țării sale.
Și pe matale când te-a făcut? Păi, prin toamna lui 1925, mai exact, de Sfântul Dumitru, pe 26 octombrie.
Și atunci de ce Radu și nu Dumitru? Pentru că fiind primul prunc băiat am avut doi nași: unul Radu și celălalt Ion, cum de altfel sunt trecut și eu în acte. Dar pentru că Andreiașul era plin de Ioni, ai mei au preferat să mă strige Radu și așa am rămas.
Și războiul matale când a început?
Destul de devreme, pe la 17 ani, cu premilitara, care-mi părea un fel de joacă și mă mai scăpa și de corvezile de prin bătătură. De altfel, uneori tata-mi și zicea să mai stau pe acasă că până s-o găta premilitara, s-o termina și războiul. Dar n-a fost să fie așa. Și iată-mă la recrutare, la Vidra, de unde domnii din comisie m-au trimis la Iași, împreună cu un alt consătean, la Regimentul 24 Infanterie, pentru Batalionul de specialități. Specialitatea mea a fost cea de pionier – una dintre cele mai riscante, căci arma de bază era dinamita, sub diferitele ei forme, de care aveam să iau cunoștință pe parcusul instrucției care a urmat.
Prima etapă, a fost la Regimentul 5 Pionieri Bacău, unde ni s-a făcut pregătirea de bază și în particular am învățat cum să distrug căile de comunicații, în principal podurile de peste ape, cu aplicație la cele de pe râul Bistrița.
După 3 luni, iată-mă la Galați, unde am cunoscut minele de apă, folosite pentru minarea și distrugerea navelor și construcțiilor navale.
Au fost de ajuns două luni și iarăși la drum. De această dată la Regimentul 2 Pionieri Sibiu. Aici a fost cea mai complexă etapă de pregătire, pentru că a trebuit să învățăm cum se folosesc și cum se scot din luptă toate categoriile de armament și lucrările de fortificație ale inamicului. Dar și cele proprii, pentru a nu le lăsa în mâna dușmanului, în caz de a-mi fi fost nevoiți să ne retragem.
De altfel, în urma unui astfel de exercițiu de distrugere, s-a ales cu prima schijă, pe care o poartă și astăzi, în zona cervicală, prea aproape de coloana, ca să poată fi extrasă cu instrumentele medicale de atunci. Întâmplarea a avut loc pe dealul Mămăruța, de lângă Făgăraș și recunoaște că s-a datorat unei erori de amplasare a explozibilului.
Întrebat ce i s-a părut mai dificil și mai periculos, atât la pregătire cât și în luptă, mi-a menționat: aplicarea minei magnetice clopot, destinată distrugerii blindatelor. Operațiunea consta în săparea unui adăpost individual cât mai neobservabil, amplasat pe direcția de deplasare a tancurilor inamice. Ghemuit aici, cu clopotul pregătit, se aștepta trecerea blindatelor pe deasupra și în cele câteva secunde avute la dispoziție trebuia lipită mina de burta tancului. Nu mai puțin periculoase erau și lucrările de dezactivare a câmpurilor minate, unde orice pas greșit putea să fie și ultimul.
La Sibiu s-a încheiat pregătirea și au fost îndrumați către o unitate din Târgu Mureș. Aici au primit echipamentul individual: pistol automat Bereta cu 3 încărcătoare a câte 42 de lovituri, lopata și cazmaua, pe care încă o mai are ca amintire, foaia de cort, ranița, sacul de merinde, în total vreo 36 de kg.
Astfel dotați, au început marșul spre vest, direcție în care o luase între timp și războiul românilor. Prima etapă: Târgu Mureș – Sighetul Marmației, a durat 7 zile, cu deplasări numai pe timpul nopții, iar ca hrană doar pesmeți și apă, atunci când aveau norocul să dea peste un izvor pentru a-și umple bidoanele.
De la Sighetul Marmației s-a trecut în Cehoslovacia, pe atunci vecina noastră, înainte de a ne învecina cu URSS și apoi Ucraina de astăzi. A urmat și prima întâlnire cu inamicul, o întâlnire nedorită, dar foarte dură. Din compania sa de 90 de oameni, au mai rămas vreo 25, dar important a fost că nu s-a dat nici un pas înapoi.
După complectarea efectivelor, a fost avansat sergent și i s-a încredințat comanda unui pluton, iar mai târziu, din lipsă de ofițeri a devenit comandat de companie.
Ceea ce l-a copleșit nu a fost orgoliul de comandant, ci răspunderea pe care o avea față de viețile oamenilor din subordine, majoritatea la fel de tineri ca și el. În noua sa postură, abia acum, după atâția ani, a recunoscut, că de multe ori a fost nevoit să nesocotească ordinele unor superiori, care, din ignoranță sau indiferență, i-ar fi expus unor acțiuni riscante și cu șanse minime de reușită. Așa că, de multe ori, a fost nevoit să-și facă singur planul de bătaie, să ceară informații de la cercetarea aeriană efectuată de piloții români, să-și trimită în recunoaștere proprii cercetași pentru a identifica punctele vulnerabile ale inamicului, cruțând astfel multe vieți.
Anii nu-i mai permit să-și amintească numele localităților prin care, sau prin preajma cărora a desfășurat acțiuni de luptă, dar nu a uitat de lupta din apropierea unei clădiri, numită Casa Armeanului, un înstărit al locului. Aici, împreună cu un nerejean, Gheorghiță Popa, cu două mitraliere, a ținut în loc 24 de ore o subunitate germană, până când au venit întăririle. A fost prima confruntare în care a văzut soldații inamici căzând sub plumbii mitralierei sale, dar având conștiința împăcată că a respectat întocmai unul dintre cele trei sfaturi ale părintelui său, fost veteran la rândul lui: să tragi pentru a te apăra, dar să nu ochești în om, de altfel, recunoaște că nici nu prea era timp să mai ochești.
Celelalte două sfaturi, pe care de asemenea le-a respectat și le-a impus și camarazilor săi, au fost: să nu abuzeze de forță în privința soțiilor și fiicelor din teritoriul ocupat și să nu jefuiască bunurile civililor.
Și așa, dintr-o luptă în alta, a ajuns la poalele munților Tatra, unde au schimbat mitralierele cu brandurile și ajutați de observatori aerieni, au reușit să nimicească multe din cuiburile de rezistență ale inamicului.
Nu i-a fost dat însă să apuce ziua victoriei pe câmpul de luptă. Cu puțin timp înainte, a fost rănit și trimis în țară, la un spital din Târgu Mureș, de unde, după recuperare, s-a întors la locul de pornire, Regimentul 24, Infanterie Iași.
Aici a fost reținut și după încetarea războiului pentru diferite misiuni. Mai întâi ca furier al generalului Almășescu, comandant al Regiunii militare Iași, apoi au urmat deplasările în URSS pentru gardarea trenurilor care aduceau în România diferite materiale de uz militar, îndeosebi camioane necesare trupelor staționate în țara noastră.
Întrebat cum vede România astăzi, la cei 93 de ani ai săi și după experințele prin care a trecut, a căzut pe gânduri și mi-a răspuns mâhnit: Astăzi pentru mine, România înseamnă familia mea – eu, soția și cei patru copii ai noștri, cu copiii lor. Din această Românie, din păcate, două bucăți cu bucățele lor, sunt în Italia – o fiică și un fiu -, o bucată este in Germania, mezinul familie și doar o bucată a rămas acasă – dar acasă în București. O fi bine, o fi rău? Nu știu dacă Bunul Dumnezeu mi-o mai da răgaz să aflu. Eu nu am putut să-i opresc și nici nu aș fi făcut-o pentru că al meu părinte, Dinu Ioan Ștefan, Dumnezeu să-l odihnească, de vreo trei ori a spus nu unori cărări pe care mă putea purta destinul. Așa că, ultima dată, a trebuit să îl mint că mă aflu la un unchi la Focșani, în timp ce eu urmam un curs de medicină veterină la Galați, în urma căruia, mai târziu, am ajuns să fiu supranumit de consăteni drept Radu Dinu veterinarul. Cât despre România Românie – eu cu cei ai generației mele, am spus ce am avut de spus cu arma în mână și ceea ce am spus noi atunci a reîntregit țara, atât cât a fost să fie. Rămâne de văzut ce vor face cu Ea urmașii urmașilor noștri, ca să parafrazez o celebră Spusă auzită la TV, unde am văzut însa și o duduie spunând că ea nu vrea să moară pentru țară ci să moară țara pentru ea. Ba îi mai și apostrofa pe cei căzuți pe câmpurile de luptă:„că de ce au murit, nu trebuiau sa moarăˮ. Așa că, Deie Dumnezeu să nu se întâmple ceea ce mă tem și eu că s-ar putea întâmpla: ca România să aibă doar niște locuitori și tot mai puțini PATRIOȚI. Pentru asta nu mai pot spune decât doar, precum cântecul, Ocrotește-i Doamne pe Români!
23.04.2018 col. (r) M.V.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
