Privesc în urmă, cu gândul şi văd un suflet timid, plin de sfială, de întrebări fără răspuns, de vise măreţe, de frământări, care plimbat prin lume s-a transformat în echilibru, în măsură, în decentă.

Mi-aduc aminte de şcoală, de multele lucruri pe care le-am învăţat, de cât de mult am iubit natura, florile, plantele, copacii, animăluţele. Şi acum sunt fascinată de revenirea la viaţă a naturii şi văd cum orice mărăcine se îmbracă în straie superbe de sărbătoare, cum orice bulb se transformă în petale catifelate, în parfumuri misterioase ce ne încântă simţurile, cum totul din jur capătă culori suave de la verdele crud la cele mai diversificate nuanţe, formând un dans cromatic.

De multe ori m-am întrebat, ce ne-am face, dacă aceste lucruri n-ar exista, ce ar însemna pentru noi natura, viaţa, cum şi cu ce s-ar putea înlocui aceste frumuseţi, pe care le primim în fiecare primăvară, în fiecare an, de fiecare dată? Oare suntem conştienţi că le primim mereu fără să dăm nimic în schimb, că primim daruri mereu în fiecare anotimp, în fiecare zi? Trebuie să mulţumim în fiecare clipă pentru toate darurile primite, pentru frumuseţile din jurul nostru, pentru tot ce ne înconjoară, pentru măiestria cu care totul a fost făurit şi oferit nouă, pentru că este ziuă, pentru că este noapte, pentru că avem stele, pentru că avem soare, pentru că visăm, pentru că ne bucurăm, pentru că trăim aievea! Şi ar putea fi şi mai frumos dacă am privi fiecare floare, fiecare pasăre, să-i ascultăm trilurile şi să descifrăm ce vrea să spună prin cântecul ei.

Ea preamăreşte pe cel pe care noi ne facem că nu-l ştim, că nu-l cunoaştem, dar care ne trimite în fiecare zi daruri nenumărate, frumoase, de trebuinţă. De aceea călător prin lume fiind şi eu şi tu, trebuie să mulţumim pentru frumuseţile pe care le avem în fiecare zi, pentru viaţă grandioasă, darul cel mai de preţ de pe pământ.

Soarele luminează atât de frumos, încât verdele crud al copacilor seamănă cu strălucirea diamantului şi nu poţi privi la el că te şi orbeşte.Totul în jur e magnific,totul e înflorit, mireasma florilor te îmbată şi te poartă într-o lume de basm, ai impresia că trăieşti într-o poveste, în pădurea fermecată unde totul este poleit, totul cânta, răul cânta, păsările cânta, frunzele vibrează, petalele florilor se desfac sub ochii tăi, păsările se aşază pe umerii tăi şi te încânta cu triluri pline de armonie.

O buburuza se balansează pe un fir subţire de iarbă şi îşi desface uşor aripile pentru a zbura în aerul cald şi dulce, ce te toropeste şi te îndeamnă la visare. Şi chiar ai putea să visezi în mijlocul acestui rai, în care liniştea deplină domneşte deranjată doar de trilurile unei păsări ce-şi spune povestea, pe care numai lumea ei o înţelege. Ea spune că a fost cândva un suflet de om, pe care Creatorul l-a trasformat în pasăre şi în nemărginirea lumii ea îşi avăntă aripile, pentru a gustă din frumuseţea ei.

Şi din această frumuseţe aduce o părticică şi o împarte lumii prin trilurile ei fermecate. Adie vântul cald prin petalele florilor, prin iarba, ce şopteşte naturii cuvinte neînţelese, adie prin frunzele copacilor, alintate şi legănate, şuşotind între ele. Ceva tainic se întâmplă în natură, liniştitor, parfumat, îmbietor, iar tu, pamanteanule fii încântat de frumuseţe parfum şi linişte.

Priveşte cerul senin şi gândeşte-te, că dincolo de el este o lume mai frumoasă, mai pură, mai plină de sublim.