Semnificația zilei de 1 mai
În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea mișcărilor muncitorești în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
Istoric
Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației
zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872,
circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria
construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8
ore.
Data de 1 mai apare pentru prima dată în legătură cu întrunirea din
anul 1886 a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei
(precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston,
fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor, a inițiat introducerea
unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de
muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor
muncitorești respectarea acesteia.[1]
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe
tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc
la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care
aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de
muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea
salariului.
Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma
unor incidente violente care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymarket
din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul
unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui
protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului
„McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și
mulți alții au fost răniți.
În seara aceleiași zile a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști.
Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior.
Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, dintre
care pe câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști,
care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor
militante violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda,
Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării.
În urma procesului, 7 dintre acuzați au fost condamnați la moarte (doi
având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15
ani de închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit
nevinovați pe cei 8.
Eveniment anual
În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a
stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin
manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889,
social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a au
stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a
muncitorilor. La 1 mai 1890 au avut loc demonstrații în SUA, în
majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba.
După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904,
Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să
demonstreze energic pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8
ore, cererile de clasă ale proletariatului și pace universală”.
La scurt timp, Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”) anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894,
Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare
legală. Această decizie a fost luată pentru a repara ofensa adusă
greviștilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate și al căror
protest fusese înăbușit prin trimiterea de trupe. Ziua Muncii în SUA
este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate și ca ultimul
week-end lung al verii[2].
Instrumentare politică
1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și Statele Unite, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă.
În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o
sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile
comuniste încercau să ducă tradiția unei mișcării muncitorești
internaționale, apărută sub egida celei de-a doua Internaționale. De
asemenea, și naziștii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiții.
Ziua de 1 mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunității
naționale germane, promițându-se construirea unui socialism național, în
centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un
prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile și neînțelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unității și înălțării națiunii[3]. Ziua de 1 mai a fost transformată de către naziști într-o sărbătoare propagandistică. Se suținea că ziua
de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii națiuni și nu poate
fi transformată într-un simbol al luptei proletare și a decadenței.[necesită citare]
Serbările câmpenești, chioșcurile cu bere și spectacolele nu lipseau,
dar sindicatele fuseseră interzise. Organizațiile muncitorești au fost
înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale
folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca
pretext ziua de 1 mai (de exemplu, în Germania).
În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți
ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la
inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum PSM și PRM.[4]
În diferite țări
În Germania,
1 mai este zi liberă. Se poartă la butonieră o panglică roșie, în
amintirea lui 1 mai 1890, când, în pofida interdicției manifestațiilor
de către Sozialistengesetz, militanții Internaționalei au convenit să se întâlnească în parcuri purtând o astfel de panglică. Intrată în uitare în Germania de Vest, ea a fost mare sărbătoare în Republica Democrată Germană.
În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist,
de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile
bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și
purtau pancarte uriașe. După 1990, importanța propagandistică a zilei a
fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment,
sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În
2003, pentru prima oară în istoria postdecembristă, o confederație sindicală (Blocul Național Sindical)
a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere și muzică,
pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzațiile
de simpatie pro-comunistă, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în
conștiința populației.[5]
