Amintiri stârnite de recentele întâmplări de la Spitalul Judetean Focșani
Scandalul gândacilor din Spitalul Judetean Focșani m-a întors cu gândul în urmă cu ceva ani la ”peripețiile” mele din acest spital.
Ambii mei părinți au suferit de cancer, tata a murit din cauza acestei boli. Atât ei cât si eu alături de ei și pentru ei, mai mulți ani la rând, am intrat și am ieșit din spitalul acesta suferinzi, supărați, nervoși, disperați, epuizați, la fel de bolnavi sau poate mult mai bolnavi ca la început.
Personal am avut experiențe destul de urâte cu unele cadre medicale, cu altele experiențe plăcute sau normale ca între pacient și medic, asistent sau infirmier. Din cauza nemulțumirilor, a neajunsurilor sau a unor comportamente pe care unele cadre medicale le practică sau le provoacă am dat întotdeauna importanță lucrurilor urâte și poveștilor negative despre angajații spitalului. Uneori furia și nemulțumirile îmi forțau mintea să îmi amintesc doar ceea ce îmi indicau ele: întâmplările negative. Zilele trecute asistand la o oarecare generalizare(pe care și eu am făcut-o în trecut de multe ori) despre competența și despre calitatea serviciilor medicale asigurate de către angajații spitalului mi-am amintit de o întamplare din 2012.
Mama mea fusese diagnosticată cu cancer la colon în stadiu avansat și trebuia operată destul de repede. Tatăl meu era deja suferind de aceasta boală de trei ani. Doctorița B era medicul care urma s-o opereze și care îl operase și pe tata. A fost stabilită ziua când avea să fie operată iar la prima oră, în acea zi, mama s-a prezentat la internări. În momentul în care a ajuns față în față cu doctorița B. aceasta a început să urle la mama ca o apucată spunându-i că...dacă vrea să fie operată să meargă să îi ceară sefului de secție să o opereze că ea nu mai operează pe nimeni atâta timp cât șeful o tratează rău. În acea zi mama s-a întors acasă deznădăjduită și resemnată că drumul către moarte îi este deja trasat. A fost operată, apoi, la București. La trei-patru luni de la operație când totul părea că reintră într-un oarecare normal, din senin mama s-a simțit rău și am ajuns cu ea la spital în fața aceleiași doctorite B.
Ajunse în fața cabinetului la ora 7,30 dimineața era deja aglomerat. Programul stimabilei doctorițe începea la 8. În fața cabinetului, în așteptare, aproximativ 15 persoane, majoritatea peste 60 de ani. Holul foarte îngust cu puține scaune la dispoziția celor care se simțeau rău îmi dădea impresia unui prizonierat cu acordul prizonierilor. Fiecare bolnav venise acolo singur chiar dacă obligat de boală. Era vară, aerul irespirabil. Mama, operată de doar câteva luni la colon nu putea sta în sezut pe scaun, deși nici nu avea unul, dar nici în picioare nu avea forța să stea. Pe la ora 9 cabinetul era tot închis pentru că stimabila doctoriță încă nu venise la program, aerul era mai puțin respirabil pentru că în așteptare numărul persoanelor se dublase iar holul îngust devenise neîncăpător. Mama era verde la față din cauza durerilor. Nervoasă, pe la 9,30 am coborât la parter și am întrebat de ce stimabila nu este la program în conditiile în care minim 30 de persoane bolnave o așteaptă iar mama este în condiții grave. Individa mi-a răspuns aproape indecent dar a telefonat după stimabila doctoriță B. în momentul în care am amenințat că sun la Poliție. În mai puțin de 10 minute, stimabila, cu o falcă-n cer și una-n pământ a fost în cabinet. Când am intrat cu mama m-a întrebat scurt: ”cine a operat-o?” .”la Bucuresti unde ati trimis-o dumneavoastră refuzând s-o operați la Focșani”. ”acolo să meargă să fie văzută, eu nu mă uit la ea”. Era a doua oara când nenorocita o lăsa pe mama să moară fără să țină cont că are scaunul cald sub fund și pentru că mama timp de 32 de ani a cotizat la sănătate.
Plină de dureri mama nu a vrut în ruptul capului să meargă la alt medic, nici chiar la unul privat. A cerut plângând să o duc...să moară acasă. Până seara i-au fost administrate 2 injecții împotriva durerii și așa a ajuns a doua zi dimineață când am reușit s-o conving să ne întoarcem la spital. Ne-am regăsit amandouă în fața aceluiași cabinet dar de data asta cu un alt medic de serviciu. Aceeași aglomerație, majoritatea bolnavilor în așteptare erau bătrâni. Printre ei și o mamică cu un puști cu brațul rupt în ghips. Surpriza mea a fost că medicul, un bărbat de aceasta dată, a fost punctual la program. Am auzit bolnavii șoptind între ei spunându-și că...”ce bine că este domnul doctor M. azi”. Eu nu-l cunoșteam nici măcar din poveștile altora pe acest medic. Pacienții intrau și ieșeau. Mămica venită cu copilul cu brațul rupt ținea strâns în mână o bancnotă. Fac un pas spre ea și întreb: ”ce faci cu banii?” ”nu-l cunosc pe doctor dar la toți ceilalți la care am fost le-am dat bani. Băiatul are mâna ruptă de multe luni, la început i-au pus ghipsul greșit, osul i s-a sudat la fel de greșit. I-au rupt-o iar ca să i-o sudeze bine, dacă nu le dădeam bani nici nu voiau să se uite la copil când urla de durere”. A venit apoi rândul ei, a intrat cu copilul apoi i-am văzut ieșind zâmbind. Copilul parcă uitase de dureri iar mama a ieșit cu bancnota tot în mâna. ”ai uitat să îi dai banii?” am întrebat. ”nu am uitat, nu a vrut sa îi primească, mi-a spus să cumpăr ceva copilului cu ei”.
Între timp mama mea era cocoșată de dureri. Am intrat și noi iar mama abia a reușit să ajungă în fața mesei din cabinet. M-am regăsit în fața unui medic destul de tânăr care zâmbea în timp ce o întreba pe mama în glumă ce vânt o aduce la el. Mama era fără grai, durerile i-l furaseră. Am vorbit în locul ei. În timp ce o controla a vorbit cu ea continuu, cu același zambet pe față mai întâi a asigurat-o că, deși durerile îi sunt mari, problema ei poate fi rezolvată și că nu există riscul unor complicații dacă se operează cât mai repede pentru că făcuse ocluzie intestinală. Ce m-a surprins atunci a fost că mama a ieșit din cabinet mergând cu spatele drept și zâmbind deși durerile continua să le aibă.Doar că medicul i-a spus că se poate întoarce la el ori de câte ori este nevoie iar asta i-a dat speranță. Mi-a spus în drum spre casă că dacă atunci când merge la medic, cel care o controlează sau o operează va fi acel medic, ea va mai trăi mulți ani pentru că acel om inspira viață.
Am înteles cât de mult contează comportamentul și vocabularul unui medic pentru un bolnav. Atunci am înteles că mulți bolnavi înfruntă și luptă cu boala și pentru că medicul îi susține moral să poată face asta și că boala este pe jumătate învinsă pentru că bolnavul are șansa, ca și mama, să întalnească un astfel de medic.
La câțiva ani de atunci mi-am făcut o prietenă. Practic ne-am cunoscut prin intermediul unor campanii coordonate de ea sau de mine pentru a ajuta oamenii bolnavi care nu se pot ajuta singuri. Mi-a fost dragă încă de la început pentru că-i umană, pentru că-i bătăioasă și pentru că atunci când știe că sunt oameni care au nevoie de ajutor nu economisește nimic. Nici macar liniștea și sănătatea ei. Am văzut-o tristă sau plângând, am văzut-o disperată că nu poate face mai mult pentru unii bolnavi pentru care făcuse deja tot ceea ce era posibil uman. Într-o zi, întâmplător, am aflat că medicul care în 2012, cu un zambet și cu o voce caldă îi redase mamei dorința de a continua să traiască și să lupte cu boala este soțul ei. Nu știu...atunci mi-am spus în gând că Dumnezeu aduce oamenii buni împreuna. Am continuat să colaborez cu prietena mea dar nu i-am povestit niciodată despre ceea ce am scris mai sus. Am continuat să colaborăm și să ne susținem una pe cealaltă în lungul și anevoiosul drum al voluntariatului în favoarea celor săraci și bolnavi. Probabil buna mea prietenă C. va afla aceasta poveste de aici.
Concluzia acestor rânduri este că atunci când ne supărăm pe anumite situații din sistemul de sănătate tindem să generalizăm dar generalizând lovim și în oameni ca doctorul M. și ca buna mea prietenă C. Din păcate dărâmam și trântim la pământ și ceea ce a mai rămas bun și sănătos în societatea noastră. A început să ne placă să mergem la vânatoare de greșeli, ale altora bineînțeles, fără să ne amintim că rolul nostru este acela de a fi ceea ce le cerem celor din jur să fie. Adică sa fim exemplul pozitiv pentru cei din jur apoi să le cerem și lor să fie corecți. Întotdeauna schimbarea începe cu noi. Degeaba cerem celorlalți să fie corecți daca noi nu știm să fim.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
