Recomandate cu răspuns plătit | O mască râde, o mască plânge
Chiar nu te recunosc, iubito,
Când ești mascată, eu dacă mai râd,
Cu mască, chiar și fără mască,
Eu sunt urât de lume, sunt mai hâd.
Doar tu ești tandră ca o floare rară,
Tu ai ceva nativ, ce Domnu-a dat,
Eu n-am fost niciodată fante,
Chiar și când, deseori, am fost încornorat.
Te-aș recunoaște, sigur, dintr-o mie,
Dacă COVID, aiurea, aș avea,
Când vremea trece, alta mai urmează
Iar tu păstrezi mereu pe „vino-ncoa”.
Plângând, ne strângem drăgăstos de mână,
Ca să rememorăm c-am fost noi doi,
Și am sădit speranțele în glastră,
Atunci când am avut multe nevoi.
Mai curge dragoste acum spre tine,
Ne vom găsi, din nou, același rost
Și ne vom bucura, la fel, de viață,
COVIDUL va muri, de parcă nici n-a fost.
Voi, oameni buni, s-aveți acuma grijă,
Pentru că lumea, încă, mai trăiește!
De aveți mască, nu fiți gură-cască,
Pentru că Dumnezeu, din ceruri, vă iubește.
Eu vreu să te mai recunosc, iubito,
Cu mască, fără mască și am de gând,
Atunci când pandemia va dispare,
Să ne trăim aceeași viață, surâzând.
Corneliu Stanciu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
