Promisiunea tinereții versus adevărul bătrâneții
"Cât viața să dureze?...
Un vis, un gând, o întâmplare?"
Gândul zboară în serile în care, îmbrăcată, rochia de bal, aștepta botezul privirilor admirative ale flăcăilor, ce țanțoși își vor purta umerii lați și plini de importanța tinereții, sub privirile ingenue ale multor domnițe ce râvnesc la exuberanța și vigoarea plină de încrederea anilor încărcați de dorințe.
E vremea în care, dorința, visul, viața însăși, se inventează fără inhibiții ori rigori, la granița țelurilor, naivității, speranțelor, iar mai apoi transpuse în realitatea timpurilor trăite, dau seva a ceea ce astăzi ne sădesc în inimi și în suflete niște bijuterii prețioase, bijuterii ce se numesc simplu - amintiri.
Aprindem o candelă sub priviri deasupra văpăii ce trezește năvala amintirilor așezate pe arginții tâmplelor, ori murmurul buzelor din rugăciunea dimineții. Căldura amintirilor ne învăluie sufletul și ne întoarce gândul în acea vreme în care totul era posibil, în acea vreme în care ne visam cei mai importanți oameni de pe Pământ , în acea vreme în care iubeam orice lucru mărunt din viețile noastre, în acea vreme în care nu știm să urâm, în acea vreme în care viitorul nu ni se părea o himeră, în acea vreme în care dragostea își construia palate, punând cărămizi imaginare fabricate doar din simțiri și sentimente.
Tinerețe... un sentiment îndepărtat și deopotrivă aproape, de parcă ieri l-am fi trăit, tinerețe, timpul în care se croiesc destine, se unesc destine, timpul în care învățătura e o "albă ca zăpada", sau o "cenușăreasă", timpul în care ne visam viitorul și în care ne lepădăm de trecut cu nepăsarea ivirii zorilor unei noi zile. Tinerețe : timpul în care, desculți să fi fost, am fi străbătut pietrele munților fără a simți ascuțișul acestora, fără a resimți urcușul lor, contrastând cu plumbii chinuitori ai tălpilor încălțate cu poverile anilor ce viața i-a adunat din potopul întâmplărilor, greutăților, grijilor, făcând mai ușoară renunțarea la aura înțelepciunii de astăzi în favoarea frivolității păcatelor tinereții, pentru că, nu-i așa?... e în firea omului de a fi mai fericit cu mirajul și amăgirea promisiunii, decât cu rigoarea unei certitudini, și aceasta simbolizează speranța... întotdeauna omului i s-a părut mai frumoasă, mai apetisantă speranța, promisiunea, decât ceea ce există deja. În acest fel traduc eu tinerețea, în antiteză cu senectutea, întotdeauna privesc tinerețea ca pe o promisiune frumoasă, în vreme ce bătrânețea este un crunt adevăr.
Ferice de acei ce mai dețin acele prețioase bijuterii, numite amintiri, din vremea acelei "promisiuni" numită tinerețe, care să amăgească acest crunt adevăr, bătrânețe, unde vrem, nu vrem, vom locui fiecare din noi; unii mai înțelepți, alții, nu, acest adevăr ne va lovi pe fiecare.
"Unui bătrân i s-a făcut o prelegere despre greutățile timpurilor de acum 40 de ani, în antiteză cu binefacerile vremurilor noastre, sociale, medicale, economice,... apoi, întrebat fiind ce părere are despre aceasta, senin, bătrânul fără să se gândească a replicat că indiferent de binefacerile contemporaneității, tot mai bine era în urma cu mai bine de 40 de ani; interlocutorul, surprins, i-a mai enumerat pleiada de binefaceri actuale comparativ cu vremurile trecute, cu scopul de a convinge bătrânul ca astăzi viața e mai plină de binefaceri.
Bătrânul și-a aprobat interlocutorul, însă a continuat spunând că da, viața e plină de o sumedenie de binefaceri la care nici nu visa în urmă cu 40 de ani, însă acum viața lui e la fel de plină și de anii ce s-au adunat în ea, iar asta face ca nimic din toate acestea să nu rivalizeze cu un fapt pe cât de banal și neînsemnat ar fi, pe atât de important, acest fapt este TINEREȚEA lui"
În fața tinereții, aproape orice lucru pare neînsemnat.
Cum anii trec,
Cum anii trec, și vom rămâne iar
Doar cu frânturi din amintiri,
Flămânde de parfumul nopților de jar,
Pierdute-n vraja fostelor iubiri...
Doar stelele pe cer mai strălucesc,
Ceasornice ce au cântat cu nemurirea,
Ce-a prins a dănțui cu-a trupului lumesc,
Frivol, adulmecând din Rai iubirea,
Și pătimașele priviri împovărate,
De prea de multe primăveri ce au trecut
Se cern din universul de păcate
Ce viața însăși l-a născut,
Și ce temei să vrem azi nemurirea,
Din răzvrătiri ce inimi le înfruntă?
Am pune preț și gaj pe fericirea
Păcatelor... căci lunea, nu e sfântă!
Ooh timpule, cum arzi în focul tăinuirii
Ce se împlântă-n minți înfierbântate!
Ai vrea sa fugi, când noi am pune furii
Să te ascundă-n veci, eternitate...
Ooh... timpul trece, cum să îl opresc?
Clepsidra-și cerne infinitul îndrăcit,
Cum aș mai ști acum să mai iubesc,
Pierdutele minuni din asfințit...
Florin Iacob – colaborator Ziarul de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
