O pagină de istorie din Vrancea, povestită de o cititoare a cotidianului nostru
O fotografie de nuntă. Nuntași din 1947, acum 73 de ani. Fețe triste și haine adecvate vremii de atunci, costume populare cu opinci, doar mirii, nașul mare și socrul mic cu bocanci.
Mireasa și mirele sunt părinții mei, mirii sunt nașii mei de botez, iar deoparte și de alta, bunicii materni (dreapta) și cei paterni (stânga). Mulți dintre ei erau PNL-iști, având în frunte pe bunicul matern MATEI DĂNILĂ, fost deținut politic pentru subminarea ordinii sociale - cum spuneau comuniștii în decizia de condamnare de la Pitești pentru 25 de ani detenție.
Azi dintre cei din fotografie mai trăiesc părinții mei -mirii- mama, fiica liderului PNL de atunci, Dănilă Maria (90 ani), singură la părinți și tata, Toader N. Lepădatu (93 ani), fiu de oier cu mulți frați, dar care îi ignora pe cei din PNL.
După nunta părinților mei, bunicul matern a convins mai mulți cetățeni să adere la liberalism, întâlnindu-se în secret în casele unor săteni din Spinești, Muncei, Nistorești, Ploștina, etc.
O parte dintre ei mi-i amintesc după nume: Dănilă Neculai, Dănilă Maftei, Căluian Ion, Băsnuță Ion, Ileana Olteanu, Leușten Vasile, Iacob Ștefan și mulți, mulți alții.
Se organizau și trăiau ascunși în munții din apropierea satului Ploștina.
Luptau contra comuniștilor, dar au fost trădați. Au fost urmăriți și depistați de armată și securitate. Când au fugit toți călare mai mulți au fost împușcați pe loc printre care și fratele bunicului Dănilă Neculai. Așa au trecut prin sate până la postul de poliție, cei morți atârnând pe cai, iar cei vii legați de cai cu cătușele la mâini și bătuți de securiști. O imagine dezolantă, spuneau mama și bunica.
Bunicul meu, în acea ambuscadă a aruncat căciula spre cei care erau împușcați să creadă securiștii că și el este împușcat. Bunicul scăpase. A ajuns într-un loc aproape de Spinești pe „Tarnă” unde s-a ascuns într-o groapă unde a stat doi ani la Bahnă. Ceilalți au fost arestați, iar morții îngropați.
Aproape 2 ani de chin și tortură pentru mama și bunica mea. Le-au stricat casa de la Spinești, luând-o cei de la Păulești, le-au confiscat pământul. Părinții mei au locuit într-un grajd în Muncei, pe jos. Le-au luat și boii, pretinzând că bunicul ar fi rămas dator la cooperativa din Spinești unde vindea, dar n-a fost decât un pretext al comuniștilor.
Și-au făcut o mică casă la Muncei, într-o vale a Văsuiului, având o cameră cu lut.
În fiecare zi era păzită casa de jandarmi înarmați din 4 părți, căutându-l pe bunicul. Săptămânal, mama și bunica erau duse la Păulești, unde erau băgate în beciul de tortură, bătute până la leșin să spună unde se ascundea bunicul.
Tata în 1949 a fost luat în armată. Nu-l interesa lupta politică, pentru aceasta mama a luat multe bătăi că bunicul milita pentru dreptate și-i racolase multe neamuri.
Pe 8 iulie 1950 m-am născut eu și mi-au pus tot numele Maria ca pe mama și bunica.
De când aveam 2 săptămâni - spuneau mama și bunica - le lega cu cătușe și le ducea pe jos cu mine în brațe, din Muncei până în Păulești, 5 km, unde acolo urma tortura în beci, erau maltratate și bătute. Mama lua cu ea un ac mare cu care mă înțepa să plâng. Plângeam până leșinam, crezând că li se face milă la călăi și le dă drumul mai repede. Aruncau apă pe ele să-și revină din leșin.
Într-o zi de chin le-au strâns degetele la ușă până au leșinat, iar eu tot plângeam. Le-au spus că data viitoare le vor scoate unghiile de la degete dacă nu vor spune unde se află bunicul.
N-au mai suportat aceste chinuri, le era milă și de mine, și-au mers la locul unde se afla bunicul. M-a văzut pentru prima oară pe mine, de câteva luni și vânătă de plâns și l-au rugat să se predea că vor muri dacă le scot unghiile. Atunci bunicul s-a predat. A fost chinuit și torturat cu lanțuri grele la mâini și picioare, plimbat prin toate închisorile din România, chiar și la Râmnicu-Sărat, unde a murit bătut și chinuit cumnatul lui, Căluian Ion din Nistorești. N-am aflat unde a fost îngropat niciodată. Au murit toți, și mătușa, dar și fiul lui cu soția acestuia.
Tata a făcut 3 ani armata, n-a fost niciodată acasă în vreo permisie, mama cu bunica m-au crescut cu greu fără de niciunele și urmărite în permanență de securitate.
Eu am terminat școala generală, apoi liceul-12 clase, am învățat la Liceul Teoretic Vidra. Mai nimic nu știam de bunicul, nu aveau voie să se dea ín vorbă de cei care s-au răzvrătit în munți.
În anul 1968, vara, când eu aveam 18 ani, vine la mine un bătrân care arăta de 80 ani și gârbovit și nu spunea nimic, speriat și nu vorbea, dar nici eu nu-l întrebam nimic. Mama mi-a spus: „íi bunică-tău”. Dar erau muți toți, nu știau unde fuseseră, n-aveau voie să spună nimic la nimeni. S-a eliberat atunci când a fost invadată Cehoslovacia de către ruși, au fost eliberați mulți atunci. Bunicul făcuse 18 ani închisoare și fugar 3. Făcusem istorie și la liceu și la școala generală, cum de era așa secretomanie că de nimic nu mi-am dat seama. Era bolnav rău. Vieți distruse de comuniști, el avea doar 59 de ani. Odată mi-a spus: „Mărioară, tu ești fată deșteaptă, și-o să înțelegi mai târziu tot ce s-a întâmplat cu mine”.
După liceu, în anul școlar 1969-1970, am funcționat ca profesor suplinitor la Școala Generală Muncei unde și locuiam, predam biologie-chimie. Între anii 1970-1972, am urmat Institutul de Învățători, Focșani.
Bunicul avea ciroză. A stat mereu prin spitale. Mergeam mereu la el, n-aveam ce-i duce, doar niște ceai. Mă urmăreau mereu niște tineri, păzeau spitalul mereu, era securitatea. A murit în spital înainte de-a termina eu Institutul. Am plâns mult la înmormântare. Bunica n-a vrut să-l conducă pe ultimul drum pentru cât îndurase. Eu tot nu pricepeam nimic. După repartiție cu media 9,12 la Muncei, m-am căsătorit în 1972 cu profesorul Tătaru S. Vasile, pe atunci director coordonator și secretar de partid la Vrâncioaia. După un an m-au dat educator suplinitor la Vrâncioaia, fără să mi se aprobe să-mi dau gradele didactice. Mereu eram urmărită de niște tineri, mai ales când plecam la cursuri în Focșani sau București.
Acești activiști mă rugau să fiu membră de partid și că voi primi funcții. Am ascultat. Soțul a murit în 1986 în urma unui accident stupid, a fost dat de râpă lângă casă de cei care erau în mașină. Am suferit mult, aveam 3 copii minori și cel mai mic salariu și cu o pensie de urmaș de 47 lei pentru cei trei copii. A murit bunica în 1989, chiar înainte de Revoluție. Intelectualii vremii din Spinești au scris multe articole despre bunicul în ziarul „Milvovul”. Acum înțelegeam totul și mi-a povestit și mama prin ce trecuse cu bunica, acum se putea vorbi.
Am citit decizia de condamnare și am priceput de ce-am fost retrogradată mereu, urmărită de securitate și umilită de toți. Sunt sigură că mulți colegi din Vrâncioaia au fost informatori ai securității. M-au poreclit „Marci”, ăsta era numele meu de la securitate. Cred că și soțul meu știa, era propagandist, făcea lecții cu toți din comună. Îmi pare rău că nu l-am apărat la timp după accident și-a murit cu zile, la 48 de ani. I-am dat în judecată, dar ca de fiecare dată, tot mortul este vinovat. Mi-am crescut singură copiii, au fost cei mai buni la școală, olimpici, cu facultăți, dar tot în Canada și Franța sunt admirați și apreciați. Primăria nu m-a ajutat cu nimic. După Revoluție, în urma examenului de titularizare, am funcționat ca învățător la Școala Nicolae Iorga din Focșani, mi-am luat gradele didactice și mă mândresc cu activitatea mea de 25 de ani la această școală. După ce-a venit la putere PDSR-ul –PSD-ul, nu s-a mai scris nimic de ororile comuniștilor făcute celor care și-au dat viața pentru libertate. Dar au fost prea puțini, credeau că vin americanii, au fost trădați și masacrați.
Azi părinții mei trăiesc la Muncei, comuna Vrâncioaia, au muncit 50 de ani la comuniști, au făcut sute de contracte și-au fost la stâna cooperatistă, dar vechimea au trecut-o la alții. N-au nici un venit. PSD-iștii s-au îngrijit de-ai lor, toată comuna are pensii sociale sau de boală, chiar dacă unii sunt sănătoși tun.
Am fost la Primărie, am spus povestea primarului, să le dea măcar un premiu că au 73 de ani de căsnicie, dar mi-a zis că ai mei nu au dreptul.
Așa că dragi PNL-iști, vreți nu vreți, astea vă sunt originile, ei și-au dat viața ca PNL să rămână în istorie.
Vedeți dragi PNL-iști, PSD-iștii s-au ocupat de-ai lor cu vârf și-ndesat. În presă și televiziune nu s-a mai amintit nimic de „ Memorialul durerii” din Vrancea că erau PNL-iști și la cârmă PSD-iști. Câutați-vă originile, onorați și cinstiți măcar cu o floare, că merită, dacă mai mult nu puteți.
Cu multă aducere aminte și compasiune, învățătoarea Maria Tătaru, Focșani, Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
