„Omul ăsta din prima poză, vă zic imediat ce-i cu el, povestea în seara asta cum

«Țara Vrancei

», ca să fiu mai clară - dansatorii ăia în costum popular de îi vedeți la festivalurile noastre, în Piața Unirii, au valsat recent și la Teatru, ca să vă reamintiți despre cine vorbesc, cu Maria Murgoci, măcar numele ăsta zice ceva... Reiau, omul ăsta povestea că ăștia pe înțelesul tuturor, ansamblul nostru, al Focșaniului, al Vrancei, au umplut sălile de spectacole din Rusia până dincolo de Ural, câteva săptămâni, seară de seară. Zicea așa că, în fiecare zi făceau cu autocarul 500 de km in medie, cu steagul României ca antemergator prin Crivăț, iar seara: spectacol, dans și cântec popular de-al nostru, 2/3 ore în săli cu sute de spectatori, unele vestite, peste mia de scaune ocupate. La temperaturi nu chiar de câmpie. Siberia, într-un parcurs de peste 5 mii de km din oraș în oraș, i-a aplaudat. Au avut cu ei un steag al României lung de 100 de metri cu care s-au înfășurat spre poale arătând, demonstrând, fălindu-se cu un Ceva! Un Ceva al nostru, Ceva-ul ăla care arată și altceva despre noi ca nație. Un turneu de multe zile, reluat după un an în alte orașe mari, cu multă zbatere oficială la uși închise, cu mult efort omenesc, pentru ce?! Pentru un ce!

Și n-aș crede că omul ăsta de povestea, minte așa, cum să zic, la scenă deschisă, și filmat.

Omul ăsta e chiar excelența sa, Ambasadorul României. A fost la Kazahstan, Moscova, se pregătește să preia mandatul la Azerbaidjan!

Diplomat de carieră, peste 20 de ani ambasador al României în Rusia, băiat de-a lui nea Soare de la Vulturu, Vasile.

Da, chiar așa. Băiatul lui nea Soare de la Vulturu a ajuns Ambasador, a ajuns acum 20 de ani, dar... nu a uitat de unde a plecat. N-am mai văzut demult așa un tip normal. Un om normal într-un discurs oficial al unui Înalt oficial, mai ales de aniversare.

Am stat deseori la ascultare mulți ani zilnic din viața mea, să prind ceva, să dau un boom de primă pagină când eram ziarist, am întâlnit o pleiada de miniștri, las pleiada fără ghilimele, am stat și la aceeași masă de presă cu Regele Mihai. Nu mă laud și nu fac pe interesanta, dar mi-era tare a fuma de atâtea blabla-uri.

În seara asta m-am stors în scaun, și nu că m-ar fi cuprins vreo nostalgie. Trăiesc de 20 de ani cu unul de-ăsta care a doua zi după ce și-a îngropat mama, trebuia să chiuie.

Și-a chiut.

Îl durea, îl doare, indiferent, oricând, oricum, tre să fie viu, apt, trebuie să fie Bucurie. Din culise poate văd altfel și sigur văd și simt altfel decât contabilii. Și decât politicienii vremelnici, și mai bine decât medicul lui, și înțeleg la anii mei că orânduirea o facem noi prin noi.

M-am resimțit om pe-aci prin orașul meu, ascultând povestea unui moment, a unei etape importante din cariera acestui ansamblu despre care nu se știe mare lucru în mare, nu le povestește cine trebuie, cum trebuie, postările pe fb dacă sint deschise, și zic fără a jigni, ci ptr că bag mâna în foc că puțini știu puțin lucru sau îi intereseaza despre altceva decât cercul mic și strâmt, casă-serviciu-nevoi primare interne.

Țara Vrancei are 25 de ani de când cântă și dansează în numele acestui județ și așa cum ne ridicăm din scaun la un moment zic Plaiesii, ptiu drace scuză-mă că m-am raportat la alt nivel decât maneaua, mai repede ar trebui să ne știm pe noi, pe ai noștri, nu pe ei neapărat, nu pe el, ci pe ai noștri. Să mai plângem cînd avem ocazia cu corul din Iresti, să râdem dacă avem prilejul prin Teatru, prin Ateneu, cât încă ne mai îngăduie sistemul atârnandu-ne măștile de cârpe.

M-a intrigat sala alcătuită din prieteni de suflet. Ori nu s-a știut, ori sintem atât de neoameni, de indiferenți până și la spectacole muncite din greu neplătite.

M-a intrigat și faptul că

Omului ăsta, Ambasadorul, i s-a refuzat titlul de cetățean de onoare al orașului, deunăzi, nu știu de ce și cine, dar simt așa cum...

Murim câte un pic în fiecare zi, nu știm mare lucru despre nimic, frecam telecomanda și feisbucul și trece ziua și timpul, și habar nu avem de nimic altceva decât de noi, un punct fix, rotund, în genogramă.

Toți sintem de onoare în accepțiunea mulțimii, menținem tradiția cu ciorbă.

N-ar trebui să mai scriu asta, dar nu pot să mă abțin. Ce-o să fie când n-o să mai fie nici o Murgoci, nici un Francu, nici Sandulachi, nici Carmen Ion, crezi că e ca atunci când nu mai ești tu?!”-Cristina Lazarin