Fiica focșăneanului cu handicap de grad 1 cu însoțitor, condamnat cu executare, spune că starea de sănătate a tatălui său s-a agravat
Ne-a scris din nou la redacție fiica focșăneanului condamnat penal cu executare și încarcerat vineri, 9 octombrie 2020, pentru că a fost depistat în urmă cu ceva timp circulând pe drumuri publice din județ cu un moped neautorizat, pe care-l folosea din cauza dizabilității. Despre cazul său, Ziarul de Vrancea a publicat săptămâna trecută articolul: Umblă dreptatea prin Vrancea cu „capul spart”?
„Bună ziua, stimată redacție! Astăzi (n.r sâmbătă 17 octombrie 2020) a fost mama mea în vizită la penitenciarul unde-i încarcerat tatăl meu, singură, având în vedere faptul că este pandemia COVID 19 și este primită (la astfel de vizite) doar o singură persoană. Țin să menționez faptul că tatăl meu s-a îmbolnăvit în acea cameră (n.r din penitenciar). A început să tușească rău, este foarte speriat, plânge întruna chiar și când vorbim la telefon cu dânsul, mâna nu o mai simte aproape deloc... A început să-și piardă și din memorie.
Câteodată, spre exemplu astăzi, i-a spus mamei mele că dacă nu facem ceva să-l scoatem din acel iad, își va lua viața! Of, cu lacrimi în ochi și cu durere în inimă rog justiția, rog domniI judecători: să aibă milă de el și de noi! Să-l elibereze pe tatăl meu. Să nu ne pună în situația să-l scoatem de acolo mort! Să nu ne lase fără tată! Că nu a condus acel moped de plăcere! A condus că este în halul în care e! Vă rog nu-l condamnați pe tata la moarte, că a condus acel moped de nevoie! Având în vedere că se știe și faptul că deținutul care a omorât anul acesta in februarie acel om în închisoare, lui tata îi este frică. Și a întrebat-o pe mama: «Dacă mă va omorî și pe mine aici cineva pentru că eu nu mă pot deplasa și că nu pot face nimic?». Nu s-a acomodat deloc acolo.
Este foarte speriat când le dă deșteptarea, nu doarme, nu mănâncă. Oare cât poate rezista tatăl meu? El nici afară nu iese de când e acolo. Stă numai în cameră! Am fost la muncă cu ziua și am câștigat 200 de lei, dintre care i-am pus tatălui meu 100 de lei pentru a putea vorbi cu el. De restul am luat mâncare nepoților lui... Copiii mei întreabă mereu de tata. Eu ca mamă oare ce să le mai zic? Le-am spus că tataie este la spital. Și că nu avem voie să mergem la el, pentru că nu este voie. Dar cât îi mai pot duce cu gura? Acești copii mă seacă în inimă când mă întreabă una din fete: vine tataie să-mi aducă ceva dulce? Și începe să plângă! Sunt disperată! Of! Nu mai am putere când întreabă copiii de tata! Simt că mă sufoc!
Dumnezeu să o binecuvinteze pe doamna avocat care s-a oferit să ne ajute.(n.r după apariția primului articol despre caz în Ziarul de Vrancea). Țin să-i mulțumesc pe această cale și cu speranța în Dumnezeu că ne va ajuta să-l scoatem pe tata din așa numitul iad... Rog domnii judecători să aibă milă de noi, sau măcar de acești copii mici care nu au stat niciodată fără tataie! Țin să fac public acest fapt: dacă tatăl meu va păți ceva în acel iad, eu îmi voi lua viața! Rog domnii judecători să nu îndolieze o familie care nu are măcar nici după ce bea apă, pentru că tatăl meu a condus de nevoie, nu de plăcere acel moped! Să nu ne condamne la moarte atât pe mine, cât și pe fratele meu bolnav de epilepsie, cât și pe tatăl meu! Vă rog cu lacrimi salvați-mi tatăl! Vă rog, în numele copiilor mei, lăsați-l pe tataie să vină lângă noi! Vă rugăm! Vă implor! Tatăl meu, viața mea!”
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
