De Ziua Constituţiei, în 8 decembrie, o istorie a Constituţiilor României
În România există o „tradiţie” a deselor modificări ale Constituţiei, iar fiecare nouă lege fundamentală a reflectat schimbarile din societate la momentul respectiv şi au fost inspirate din Constituţiile belgiană, sovietică sau cea franceză. Câte Constituţii a avut România şi care sunt diferenţele dintre ele?
1
595
Arhivele arată că România a avut şapte constituţii şi 16 revizuiri ale
acestora: prima Constituţie în 1866, modificată în 1879 ca urmare a
dobândirii independenţei. Proclamarea Regatului în 1884 a adus o nouă
modificare. În 1916 s-a început o revizuire care a fost finalizată în
1917, când s-a acordat votul universal. În 1923 altă Constituţie şi apoi
în 1938, o nouă Constituţie. Între anii '40-'44, în timpul celui de-al
doilea Război Mondial, Constituţia a fost suspendată. În 1948, 1952 şi
1965 au urmat alte trei Constituţii. În 1991 a venit rândul Constituţiei
de după căderea comunismului. Această lege fundamentală a fost
revizuită în 2003.
Unele revizuiri au fost de importanţă
capitală, precum cea din 1884, care includea proclamarea independenţei
şi Regatul, sau cea din 1974, care instituia funcţia de preşedinte al
ţării.
Regulamentele organice
Prima reglementare cu astfel de tentă a fost “Proclamaţia de la Padeş către norodul omenesc” din Ţara Românească, dată de Tudor Vladimirescu la 23 ianuarie 1821. Alt act, rămas însă în stadiul de proiect de Constituţie a fost cel al “Cărvunarilor” moldoveni din 1822.
Au fost şi alte reglementari, fie cuprinse în dispoziţiile unor legi,
ca Regulamentul Organic, fie în acte interne, ca programele divanurilor
ad-hoc, sau în proclamaţii de drepturi, cum au fost cele ale Revoluţiei
de la 1848. Regulamentul Organic a fost făcut sub îndrumarea
generalului rus Pavel Kiseleff şi pus în aplicare în 1831 în Ţara
Românească şi în 1832 în Moldova. Regulamentul
poate fi considerat o Constituţie, pentru că avea dispoziţii care
priveau organizarea de stat, organizarea justiţiei, a finanţelor, a
armatei. Se stabilea despărţirea activităţii legislative de cea
judecătorească şi se crea un Parlament unicameral numit Obicinuita
Obştească Adunare. Art. 1 al Regulamentului preciza că “domnii Moldovei şi Valahiei se vor alege de către boierii întruniţi în Adunarea Obştească Extraordinară”, iar art. 26 preciza că “domnul se orânduia pe toată viaţa lui”. El trebuia să aibă 40 de ani împliniţi, să fie din familie a cărei nobilime “să urce cel puţin până la moşul său”.
Activitatea executivă aparţinea domnului, care era şeful statului. El
numea în funcţii publice şi revoca pe slujbaşii statului, iar miniştrii
nu puteau fi şi deputaţi. Obicinuita Obştească Adunare se alegea pe cinci ani şi avea 42 de deputaţi în Ţara Românească şi 35 în Moldova.
În
ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn
al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. După
alegerea din Moldova, privirile întregului popor român erau aţintite
spre Bucureşti. Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie
1859. În noaptea de 23/24 ianuarie, deputaţii partidei naţionale au
convocat o şedinţă la hotelul “Concordia” unde au hotărât să propună
Adunării ca domn al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza.
Un alt act cu caracter constituţional a fost Statutul lui Cuza adoptat în anul 1864 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
1866 – Constituţia lui Carol I
În
martie 1866, locotenenţa domnească instaurată după abdicarea lui
Alexandru Ioan Cuza a prezentat un proiect de Constituţie care a fost
votat de Adunarea Electivă la 29 iunie 1866 şi publicată la 1 iulie 1866
în “Monitorul Oficial” nr. 142. Aceasta a fost o Constituţie
modernă, influenţată de Constituţia belgiană din 1831, considerată un
model pentru acele vremuri, fiind inspirată la rândul său din
principiile Revoluţiei franceze din 1789. A fost cea mai longevivă Constituţie (1866-1923) şi cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
Constituţia
din 1866 a instituit regimul guvernului reprezentativ, al
responsabilităţii ministeriale, al separării puterilor, al drepturilor
cetăţeneşti, al egalităţii în faţa legilor, al libertăţii presei şi a
conştiinţei, pe scurt - principiile fundamentale ale lumii moderne. Constituţia garanta proprietatea privată.
Constituţia preciza că statul român este regat Constituţional şi ereditar, iar Domnul era Capul Statului Român şi personifica suveranitatea naţională.
Potrivit art. 92, Domnul era inviolabil, adică nu putea fi urmărit şi
supus la acţiuni represive pentru nicio faptă a sa. Orice act trebuia
semnat de Domn şi contrasemnat de un ministru. Corpurile Legiuitoare,
Adunarea Deputaţilor şi Senatul, aveau un mandat de patru ani, iar
Domnul avea dreptul să refuze sancţionarea unei legi. Domnul era Capul
Puterii Armate şi putea graţia sau micşora pedepsele în materie
criminală. Domnul conferea medalii şi grade militare.
Proprietatea de orice natură şi toate creanţele asupra statului erau sacre şi inviolabile. Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar, deputaţii se alegeau pe patru ani, iar senatorii pe opt.
Corpul
electoral al Camerei Deputaţilor era împărţit în patru categorii, după
criteriul averii şi al originii sociale, iar alegerile se făceau prin
vot cenzitar. Marii proprietari cu un venit de la 300 de galbeni în sus
făceau parte din colegiul I. Proprietarii rurali mijlocii (de la 300 la
100 galbeni) erau în colegiul II, iar comercianţii şi industriaşii cu
patentă, cei care exercitau profesii liberale, ofiţerii în retragere,
profesorii şi pensionarii statului faceau parte din colegiul III. Din
colegiul IV făceau parte ţăranii şi muncitorii.
Corpul electoral
al senatorilor era format din două colegii, cel al proprietarilor de
pământ cu cel puţin 300 de galbeni, şi al doilea, al proprietarilor de
imobile din oraşe şi judeţ cu un venit sub 300 de galbeni.
A
fost prima Constituţie elaborată fără concurs străin şi fără aprobare
externă şi a fost considerată una din cele mai democratice Constituţii
din Europa.
Până în 1918, a fost revizuită de trei ori:
în anii 1879, 1884 şi 1917. În 1879 a fost schimbat modul de dobândire a
cetăţeniei române prin lege, modificarea din 1884 a fost motivată prin
declararea Independenţei şi ridicarea României la rangul de Regat. S-au
adus modificări la regimul presei, invalidarea mandatelor, constituirea
biroului Senatului, dreptul la diurnă sau votarea în Adunări. Prin
revizuirea din 1917, s-a hotărât exproprierea de terenuri cultivabile
pentru reforma agrară şi s-a introdus un nou sistem electoral, precum şi
reprezentarea proporţională.
1923 – Constituţia interbelică
După
Primul Război Mondial, reîntregirea României şi după începutul reformei
agrare, ţara avea nevoie şi de o nouă Constituţie. Pluralismul
inaugurat în 1866 de Constituţia lui Carol I a evoluat spre democraţie
în temeiul Constituţiei promulgate de Regele Ferdinand I în 1923.
Constituţia a proclamat drepturile românilor şi a afirmat principiile
libertăţii şi egalităţii, fără deosebire de origine etnică, de limbă,
religie sau clasă socială. Libertatea individuală era garantată, nimeni
nu putea fi urmărit sau percheziţionat decât în cazurile şi după formele
prevăzute de legi, mandatul trebuia prezentat în maximum 24 de ore,
domiciliul era inviolabil, iar art. 22 prevedea că libertatea
conştiinţei este absolută. Art. 25 prevedea că “libertatea presei,
care nu poate fi pusă sub regimul avertismentelor, nu poate fi
confiscată, suspendată sau suprimată şi nici cenzura, nici o altă măsura
excepţională nu poate fi înfiinţată”.
Constituţia din 1923
a introdus votul universal - doar militarii activi şi femeile fiind
excluşi - dar nu a adus modificări esenţiale în raporturile dintre
organismele statului. Regele deţinea puterea executivă, îi numea şi
revoca pe miniştri, putea refuza sancţionarea legilor. Constituţia din
1923 a funcţionat 15 ani şi a fost considerată cea mai liberală
Constituţie din Europa la acea vreme. Tradiţia Constituţională
democratică în România a continuat până în 27 februarie 1938.
1938 – Constituţia lui Carol al II-lea
Constituţia
a fost redactată în culisele Palatului Regal de Carol al II-lea, fiind
de fapt actul prin care regele a preluat puterea supremă printr-o
adevărată lovitură de stat.
Constituţia a fost votată printr-un referendum desfăşurat în 24 februarie 1938, la votul obligatoriu fiind chemaţi toţi alegătorii înscrişi în listele electorale pentru Adunarea Deputaţilor.
Prin Constituţie se instala practic un regim autoritar - dictatura regală. Regele era „capul statului”,
avea atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti, putea dizolva
Parlamentul fără a fi obligat să-l mai convoace, alegea miniştrii fără a
ţine seama de partide sau majoritatea parlamentară, iar guvernul nu mai
răspundea în faţa Parlamentului, ci a Regelui.
Pe 3 septembrie, generalul Ion Antonescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Prin decretul din 8 septembrie 1940, generalul
Ion Antonescu a fost învestit cu depline puteri în conducerea statului,
iar Regele a primit puteri restrânse: era cap al oştirii, bătea monedă,
conferea distincţii, primea şi acredita diplomaţi, amnistia şi graţia,
numea primul-ministru.
1948 – Constituţia stalinistă
După
abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947 şi după “câştigarea”
alegerilor de către comunişti, începe regimul politic ce va dura până în
1989. Noul regim elaborează o nouă Constituţie, după modelul celei
sovietice din 1936, care să consacre „cucerirea puterii în stat de către clasa muncitoare, cu ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea legată de popor”. Constituţia din 1948 a abolit monarhia şi a instituit republica, a naţionalizat întreprinderile, iar Parlamentul a fost înlocuit cu Marea Adunare Naţională (MAN). România a primit numele de Republica Populară Română. Se desfiinţează judeţele şi se înfiinţează regiunile şi raioanele.
1952 – Constituţia naţional-comunistă
Proiectul
noii Constituţii a fost adoptat de Marea Adunare Naţională în ziua de
24 septembrie 1952, cu unanimitate de voturi. Constituţia prevedea rolul
conducător al Partidului Muncitoresc Român, dezvoltarea sectorului
socialist şi eliminarea treptată a elementelor exploatatoare.
În Constituţie se arăta că Republica Populară Română a luat naştere în urma „victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german”. Se prevedeau drepturi cetăţeneşti.
Acestei
Constituţii i s-au adus modificări în 1957 şi 1961, când prezidiul
Marii Adunari Naţionale a căpătat numele de Consiliul de Stat al
Republicii Populare Române. În plus, procurorul general a fost
subordonat numai MAN.
1965 – Constituţia ceauşistă
În
1965, Partidul Muncitoresc Român îşi schimbă titulatura în Partidul
Comunist Român. Pe 22 martie 1965, Plenara CC al PCR îl alege în
funcţia de prim-secretar pe Nicolae Ceauşescu şi la decizia sa este
elaborată o nouă Constituţie. Proiectul, dezbătut o luna şi jumătate, a
fost votat în unanimitate de MAN. Prin noua Constituţie, Republica
Populară Română devine Republica Socialistă România.
A treia
Constituţie comunistă înlătura teroarea poliţienească şi garanta o parte
din relaţia cetaţeanului cu justiţia. Constituţia a consfinţit şi o
nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării. Pentru prima dată apare principiul folosirii doar a limbii române în justiţie, iar minorităţilor li se asigură translator.
Constituţiei
din 1965 i s-au adus modificări în 1968 - privind numărul de judeţe,
Consiliile populare şi rolul procuraturii, în 1969 – privind Consiliul
de Stat, în 1971 s-a lărgit componenţa Biroului Permanent al Consiliului
de Miniştri, iar în 1972 s-a modificat durata legislaturii Marii
Adunări Naţionale.
În 1974, prin Legea nr. 1, s-a creat instituţia Preşedintelui României, pe 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu devenind primul preşedinte al României.
Atribuțiile exercitate până atunci de Consiliul de Stat al României
i-au revenit preşedintelui. În 1974 au avut loc alte modificări,
definindu-se rolul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste. În
1975, Comisia Constituţională şi Comisia Juridică au devenit una
singură, iar în 1979 s-a modificat alegerea delegaţilor Marii Adunări
Naţionale.
Constituţia a mai fost modificată în 29 octombrie 1986
- când au fost extinse atribuţiile puterii centrale (Preşedintia,
Consiliul de stat şi MAN) şi când a fost creat postul de
prim-viceprim-ministru al Consiliului de Miniştri (pentru Elena
Ceauşescu). Această Constituţie a rămas valabilă până în decembrie 1989.
Această ultimă Constituţie comunistă este cea din 1965,
modificată de 10 ori prin lege, între 1968 şi 1986. Constituţia a fost
modificată substanţial în 1990 şi a ieşit din vigoare în 1991.
1991 – Constituţia postdecembristă
Potrivit Decretului-Lege 92/1990, Adunarea
Deputaţilor şi Senatul s-au constituit în Adunarea Constituantă pentru
adoptarea Constituţiei României. La 11 iunie 1990, a fost desemnată
Comisia Constituţională - formată din 23 de parlamentari şi cinci
experţi profesori universitari - condusă de profesorul Antonie
Iorgovan, pentru a redacta tezele proiectului de Constituţie.
Elaborarea,
dezbaterea şi adoptarea Constituţiei, inspirată din Constituţia
franceză din 1958, au durat aproape un an şi jumătate. Prevederile care
au provocat cele mai aprinse discuţii s-au referit la
caracterul naţional al statului român, la drepturile minorităţilor
naţionale, forma de guvernământ, lipsa garantării proprietăţii (fiind
preferată formula de "ocrotire" a acesteia), dreptul de proprietate
asupra terenurilor ca atribut exclusiv al cetăţeanului român sau la
separarea puterilor în stat.
Constituţia
a fost adoptată în Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi a
intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendum naţional. În 8
decembrie 1991 din cei 11 milioane de români care au participat la vot,
peste 77% au spus DA noii Constituţii. Începînd din 1995, ziua de 8 decembrie este proclamată “Zi a Constituţiei României”.
Constituţia
stabileşte că România este stat naţional, suveran şi independent,
unitar şi indivizibil şi că forma de guvernământ a statului român este
republica. România este stat de drept, democratic şi social, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme, care sunt garantate. Noua
Constituţie consacră principiul separării celor trei puteri -
legislativă, executivă şi judecătorească - şi enunţă principiul
autonomiei şi al descentralizării în administraţia publică.
După intrarea în vigoare a Constituţiei, necesitatea revizuirii ei a revenit în mod constant.
În
2003, după dezbateri generale asupra propunerilor făcute de partide,
dezbateri pe articole, dezbateri generale şi medieri între cele două
Camere ale Parlamentului, a rezultat un nou text al Constituţiei. Mai
mult de jumătate dintre articole au suferit modificări.
După
o campanie puternică de promovare şi cu susţinerea tuturor partidelor
parlamentare, cu excepţia PRM, Constituția a fost revizuită.
La
referendumul naţional din 18 şi 19 octombrie 2003, s-au prezentat la
vot 55,7% dintre cei 17 milioane de cetăţeni cu drept de vot, iar 89,7%
dintre participanți au votat pentru modificarea Constituţiei. Noua
Constituţie a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003.
Principalele
modificări aduse Constituţiei se referă la prelungirea mandatului
preşedintelui României, de la 4 la 5 ani, la garantarea proprietăţii
private, nu doar ocrotirea ei, la faptul că arestarea preventivă şi
percheziţia nu vor putea fi decise decât de judecător şi nu de procuror,
la competenţe diferite ale celor două Camere ale Parlamentului.
Imunitatea parlamentară este limitată, minoritățile naționale au dreptul
de a folosi limba maternă în administrație și justiție şi nu se mai
stipulează caracterul obligatoriu al serviciului militar.
Tot din 2003, Constituţia mai prevede: cetăţenii
străini şi apatrizii au posibilitatea de a dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor, dar numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la UE; cetățenii țărilor membre ale UE
vor avea dreptul de a alege și de a fi aleși în scrutinul local, dacă
sunt rezidenți ai localității respective.
08 Decembrie 2015, 09:34
(actualizat 08 Decembrie 2015, 09:35)
| de Liliana Teică
|
Articol preluat
de pe site-ul stiri.tvr.ro/de-ziua-constitutiei-in-8-decembrie-o-istorie-a-constitutiilor-romaniei_536..
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
