Daniel, copilul care ne-a dăruit zâmbete este acum un înger
DANIEL- este copilul care s-a născut zâmbind. Înainte de a plânge, semn că această lume și-a deschis ușa și l-a primit în ea, Daniel a zâmbit. Acel zâmbet era adresat mamei, era semnul unei legături care avea să marcheze dragostea dintre mamă și fiu. Așa a crescut Daniel: zâmbind. Mama a simțit o durere imensă când a înțeles că puiul ei s-a născut cu sindromul Down dar dragostea maternă a crescut în acel moment și fiul a devenit întregul ei univers. Nu peste foarte mulți ani a decis că puterea ei și munca trebuiesc focalizate asupra copilului și ca să faca asta s-a înhămat singură la căruța în care era greul. Ca să acoperi necesitățile unui copil cu nevoi speciale trebuiesc mulți bani iar statul și instituțiile abilitate să ajute astfel de părinți și copii o fac doar teoretic, pe hârtie, în realitate îi abandonează și îi lasă să își trăiască propriile drame cum pot, dacă pot...
Într-o zi Daniel a rămas doar cu bunica pentru că mama a plecat la muncă în străinătate să îi poată oferi puiului ei tratamentele, terapiile și viața decentă de care avea nevoie. Atunci când se întâlneau, Daniel o îmbrățișa și îi zâmbea iar în acel zambet mama găsea toată dragostea pe care un fiu o poate dărui mamei lui. Au trecut mai bine de 10 ani iar frumusețea legăturii lor a fost umbrită de starea sănătății lui Daniel care începuse să se simtă foarte rău iar medicii i-au dat un verdict care ar cutremura și un munte: tumoare osoasă cu metastază în stadiu avansat. Ca și cum nu ar fi fost suficient că viața îi furase ...viața...Ca și cum nu ar fi fost suficient că sindromul Down îi furase copilăria și speranța unui viitor normal, și nu îi dăduse măcar posibilitatea, ca orice copil, să aibă prieteni, să se joace și să vadă lumea în culorile pe care le vede un copil sănătos. Coșmarul abia acum începea dar Daniel , oricâtă durere îi provoca boala, când mama îi era alături , el zâmbea și de câte ori o vedea cu lacrimile pe obraz, își apropia încet palmele de fața ei și îi înlătura lacrimile spunându-i: ” nu plânge...!” Durerea îi putea fi oprită doar cu morfină iar aceasta ca să poata fi obținută, Daniel trebuia internat iar spitalul nostru, județeanul plin de mizerie (și la propriu și la figurat) i-a refuzat internarea pe motiv că este prea aglomerat, că nu sunt locuri, că trebuie să mai aștepte, Daniel s-a întors acasă plin de dureri. Recapitulând situatia, suntem în fața unui bolnav terminal de cancer osos iar asta înseamnă dureri groaznice pentru că sistemul osos este în tot corpul deci bolnavul are dureri oriunde. Doar întrarea în audientă la directorul spitalului a făcut posibilă a doua zi internarea lui Daniel astfel a putut fi obținută, printr-o rețetă specială, morfina, cea care îl putea ajuta, în ultimile luni de viață, să îi poată zâmbi mamei fără dureri. Iar Daniel zâmbea, îi luceau ochii când iși vedea mama, îi trimitea mereu săruturi suflate din varful degetelor iar atunci când durerea se făcea simțită pentru că medicamentul pe bază de morfină nu își făcea efectul, Daniel își mușca buzele până-i sângerau dar zâmbetul și-l păstra să-l dăruiască mamei. Poate așa a vrut Dumnezeu, poate această lume nu l-a meritat pe Daniel, iar el, copilul care zâmbea mereu a găsit un loc special, așa ca el, în lumea copiilor îngeri. Întorcandu-mă la lumea noastră, cea fără inimă care l-a ignorat pe Daniel, care l-a lăsat să sufere nu pot decât să mă gândesc la cât de criminali am ajuns. Ca să poți interna un copil în fază terminală ceri audiență la director pentru că medicul de serviciu refuză internarea pe motive inexistente, apoi după internare mama copilului așteaptă 2 zile ca medicul să își facă timp să se uite la copil după care i se prescrie o rețeta cu o cantitate insuficientă de morfină, astfel durerile copilului continuă ca si cum nu ar fi luat nici un medicament. Mama cere o doză mai mare sau alt medicament mai puternic iar reacția medicului a fost aceea de a urla la mamă și a-i ”explica” cât de greu este sa poți face fată, ca medic, într-un spital. Nu avea nici o legătură nevoia copilului de un medicament mai puternic cu nemulțumirile medicului dar mama care încerca disperată să caute un mod de a ameliora durerea copilului în ultimile luni de viață a trebuit să asculte ,plângând, povestea ”chinurilor” prin care trece medicul la locul de muncă. În acel moment am comparat România cu Frankestein care și-a creat propriul monstru: sistemul de sănătate. Nemulțumirile medicilor, de orice tip, se răsfrâng asupra bolnavilor, lipsa banilor a cadrelor medicale(a unui salariu decent) condiționează dacă bolnavul mai traiește sau nu: dacă mituieste medicii are dreptul să trăiască, daca nu...Chiar dacă un salariat plătește CAS toată viața, nu mai primește, la spital, nici măcar un algocalmin ci trebuie să și-l cumpere, iar dacă nu are bani, cimitirul are porțile deschise pentru toată lumea, dar și acolo trebuiesc bani. Întorcandu-mă la Daniel, cu doar 2-3 săptămâni înainte de a deveni înger i-a spus mamei zâmbind:” când n-o să mai fiu, să nu plângi, să zâmbești pentru că eu de acolo de sus mă voi bucura, voi fi fericit”. Așa mi-l voi aminti pe Daniel, zâmbind...zâmbind mamei, zâmbind soarelui, zâmbind lumii întregi, chiar și celor care s-au prefăcut că el nu există sau ca nu merită atenția lor. (Doina Mustățea - corespondent voluntar ZdV din Roma)
Daniel a fost condus pe ultimul drum duminică, în Focșani, de către curajoasa lui mama lui, prieteni, reprezentanți ai comunității româneăti din Italia și toți cei care l-au susținut. Ziarul nostru transmite condoleanțe familiei îndoliate. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
