Jurnalism cetatenesc

Colțul profesorului:Picătura de cerneală

Ziarul de Vrancea
14 sep 2017 689 vizualizări

Cerneala !  Simbol al școlii, al învățăturii, al scrisului. Cu cereneală ne-am consemnat trecerea prin școală, am înscris notele atâtor generații de învățăței. Cu cerneală ne-am scris temele, ne-am scris gândurile, planurile, planifcările noastre ale dascălului de la catedră, și nu numai. Cu cerneală s-a scris covârșitoarea literatură a lumii, s-au proiectat toate minunile acestei planete...

  

   Cu cereneală...

 

   Mâinile noastre, ale dascălilor de la catedreă sunt pline de cerneală, de cretă, consemnând truda comună întru învățătură.

   În zicerile noastre din străbuni venite, când cineva nu a învățat carte, spunem : ,, A băut cerneala!. Când omenirea a scris enorm despre lucururi, fenomene, fapte spunem :  ,,S-au scris râuri de cerneală...” Și râuri de cerneală a scris și scrie omul de la catedră...

   Ei bine, Școala Gimnazială Răcoasa și-a ales ca emblemă a trudei comune dascălilor, elevilor, a părinților CERNEALA. Și doar o picătură- PICĂTURA DE CERNEALĂ. Acesta e titlul unei modeste de începători revistă școlară. Frumos și grăitor gândit! PICĂTURA DE CERNEALĂ  a școlii Răcoasa concentrează o uriașă muncă, gândire, neliniști și frământări didactice ale generațiilor de ieri, de azi, prefigurând viitorul. Concentrează sensibilitatea didactică, dăruirea unui colectiv. Și, extrem de importatnt, de lăudabil este că se regăsesc în acestă Picătură de cerneală și generațiile trecute, Ei, oamenii de catedră ce au construit prestigiul școlii, ce stau la temelia a tot ce azi urmașii gândesc, consolidează, perfectează. Fiindcă nimic nu se construiește pe un câmp sterp. Experiența, truda înaintașilor nu trebuie uitată, ignoarată. E o rușine, o eroare să crezi asta și , mai ales,  să o faci.  Și, din păcate, se mai întâmplă. Pe truda comună a celor care ne-au deschis drumul clădim. Și să nu le trântim ușa în nas, uitându-i, crezând că ce facem doar noi, cei de azi e bun. Lucrez la monografia școlii Soveja și sunt în dialog cu cei ce au ctitorit școala Soveja de 150 de ani. Fascinant dialog! Ce fapte mărețe, ce au avut la bază sacrificii! Mă închin zilnic și mă rog pentru mântuireaa lor, laud truda lor, nu de puține ori, dusă până la sacrificiu. Imboldul vremilor de azi și de acolo vine.

       Revistei PICĂTURA DE CERNEALĂ i-am parcurs chiar de la apariție cu emoție, cu interes, cu admirație fiecare pagină, frumos caligrafiată. Am citit gândurile îmbrăcate în cuvinte meșteșugit alese de cei de ieri, de cei de azi. Și descifrez viitorul școlii în ele.  Și am descoperit cu drag pe cei de ieri, prieteni, cunoscuți, colegi de bucurii, de suferințe, că au aceeași iubire de catedră, aceeași pasiune. I-am simțit cum cu drag, cu emoție se întorc în școală, chiar și numai cu gândul. Dar, lăudabil, au fost invitați  cu respect și cei ce încă mai sunt să fie alături de emoțiile, de truda prezentului, a celor ce cu demnitate le urmează.

   Am citit cu emoție și prețuire gândurile celor de azi, ale dascălilor, ale profesorilor, ale copiilor, ale părinților. Am deslușit în ele hotărâre, dragoste, respect pentru tot ce înseamnă ȘCOALA, cu tot ce are în ea. Cu valorile ei, cu valențele și oportunitățile zilei de mâine.

   Școala, adevărata școală nu o fac zidurile, ci spiiritul care domnește în ea.  Am lucrat câțiva ani după pensionare și în alte școli, apoi, capăt de drum și la școala unde am trudit cu sufletul cu mintea, cu brațul ades peste cinci decenii. Profesorul ce am mai fost în aceste școli, a învățat multe. Am înțeles, încă o dată, dacă mai era nevoie, că multe mai avem de învățat în viață. Că n-am luat totul de la viață, că nu i-am dat cât am fi vrut. Și m-am fericit cu sudoarea minții de pensionar, încercând să mai dau ceva. Și am descoperit că resursele nu au secat, ci din contră.

   Școala Răcoasa a rămas o amintire frumoasă, poate cea de pe urmă, prin oamenii ei, prin spiritul ce domnește în ea. Și acest spirit e dat de oamenii de la catedră, de cel ce conduce o școală, de spiirtul comunitar, la rându-i construit de demnitatea omului de la catedră.

   Și o spun cu toată bucuria, fără vreun interes. Poate doar, pentru a învăța și alții care se cred ,, corectori” ai celor de dinainte. Ce eroare! Ce spirit egoist, individialist, dacă cu adevărat există! Și... există.

   Mă regăsesc și eu în picătura aceasta de cerneală, transparentă, frumoasă, plină de lumină, de viață. Acolo, (poate mai bine aș spune aici) am trăit experiența ,, TONEL”, cum i-am spus în amintirile mele. Tonel era un nume de copil, aflat în plasament familial, și căruia i-am fost profesor, i-am fost diriginte. Un copil cu multe probleme comportamentale, dar care, la scurt timp, conlucrând cu colegii mei, a ajuns să se schimbe. Mă bucuram când, având ore la clasa lui ( a V-a B), mă aștepta să mă conducă la clasă, să-mi arate că și-a făcut și el o temă la română, cea mai ușoară, să-mi spună că vrea și el să fie în rând cu colegii. Și nu mică mi-a fost mirarea, ba chiar emoția m-a copleșit, când, de ziua mea a pus pe catedră un desen lucrat în culori pastelate, chiar și cu mărgeluțe pe care scria :,, pentru profesorul și dirigintele meu drag și scump” Și experiența TONEL a continuat în cei doi ani.

   Aici am fost și Moș Crăciun, am fost și recitator alături de elevi. Și o făceam cu drag, alăturându-mă minunaților colegi care își conjugau menirea cu pasiune la prezent, sperând la viitor. Iar ce m-a bucurat și mă bucură este că resursele mele sunt inepuizabile încă. Școala, profesorul nu a plecat din mine. Iar despre școală se mai vorbește în mine.

   În ultimii doi ani de carieră de profesor pensionar, la școala Soveja am reușit o performanță care a completat pe celelealte din trecut, ba chiar mai mult. Cu elevii fostei mele școli de o viață am adus la Concursul Național „ În satul lui Nică” , organizat de Școala , Ion Creangă- Tg. Neamț, premiul I , cu filmul ,, Un copil numit Nică”, făcut la Soveja, cu sprijinul regizorului Bogdan Ilie Micu, sovejan la origine.

   Nu spun toate acestea spre lauda proprie. Lauda o revărs peste colegii cu care am colaborat, peste elevii minunați ai școlilor, oameni pe care , vai!, astăzi greu îi mai regăsesc. Iertare că o spun, dar e o realitate dramatică!

   Iertare că m-am folosit de acest prilej, introducând în zicerile mele aceste semnale. Iertare, colegi din Răcoasa, minunații ctitori ai Picăturii de cerneală prin care transperă chipul vostru de dascăl cu degetele pline de cretă, de cerneală, fruntea și sufletul dumneavoastră pline de sudoarea gândului neliniștit. Laudă tuturor! Răcoasa nu e locul „ unde nu se întâmplă nimic”, ci din contră. Și am fi nedrepți dacă nu am pune în fruntea laudei pe directorul școlii. EL, DIRECTORUL este, cum am mai spus, coagulantul energiilor școlii ascunse în educatori, elevi, părinți, adminstrație, comunitate. Nici o școală nu trebuie să facă abstracție de aceste energii, și mai cu seamă de valorile comunitare. O construcție educațională corectă, de succes se realizaează pe o cunoaștere temeincă a valorilor locale, pe promovarea lor. Copilul din  bancă este produsul acelei comunități. El poartă în sânge zestrea genetică a oamenilor locului. Pe acestă zeste construim.  De nu ținem cont de ele, restul sunt doar lozinci transmise de sus, preluate din cine știe ce tratate. Și atât! Școala trebuie să fie constructivă, creatoare, mobilizatoare, ancorată în realitățile imediate dictate, în special, de comunitate, de starea comunității, de fenomenele care le generează.

     „Profesorul înțelept cu  adevărat nu te invită să intri în casa înțelepciunii sale, ci mai curând, te călăuzește către pragul înțelepciunii tale”, spunea K.Gibran. Iar William Arthur Ward spunea: „ Profesorul mediocru vorbește. Profesorul bun explică. Profesorul foarte bun demonstrează. Profesorul eminent inspiră”. Să fim eminenți, să trecem pragul demonstrației. Să demonstrăm că suntem eminenți.

   Așadar laudă celor care au ctitorit Picătura de cerneală, de care m-am folosit ca să spun câteva gânduri ale mele legate ce vin dintr-o experiență îndelungată, alături de colegii mei pensionari pe care i-am regăsit în revista dumneavoastră.

   VIVAT! CRESCAT! FLOREAT!

      Constantin Macarie - profesor pensionar


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.