Colțul poetului vrâncean | Adrian Matei: A fost odată o poveste
Motto:
Iubirea este o povară a sufletului, o ghilotină a libertății,
o poveste, de multe ori, cu final nefericit...
Fericiți cei care o trăiesc și o poartă în inimi toată viața...
A fost odată o poveste trăită simplu de noi doi,
Istorisire de iubire, păstrată-n taină de-amândoi,
În ea nu existau balauri, nici zmei, nici mândri feți frumoși,
Eram doar tu și eu alături, amanți perfizi și păcătoși.
Greșeala noastră capitală a fost un început de vis,
Duceam prea liniștita viață a lui Adam în Paradis,
Am fost orbiți de frumusețea păcatelor fără de rost,
În care rătăceam haotic uitând de-al nemurii cost.
Ne retrăsesem într-o lume, ce singuri ne-o creasem, cruzi,
Trăiam dup-ale noastre reguli, fără de vorbe, orbi și surzi,
Eram uniți într-o povară - chinul iubirii fără glas
Ce frânge sufletul în două când inima o ia la pas.
Fetide, strâmbe sentimente erau abstractul absolut,
Amorul se-așeza pe vremuri, prezent privit printr-un trecut,
Modele clasice de viață primau în felul lor nociv,
Ne desfrânau în noapte regii și obiceiul lor fictiv.
Prea singuri în banalitate, eram doi pustnici ne'nțeleși,
Visam la ai izbânzii lauri din fruntea inșilor aleși,
Ascunși după perdele mate uitam să mai privim în jur,
Ne boicotam fără opreliști, în noi murise tot ce-i pur.
Agale spre eternitate plecam pe drumul cel greșit,
Uitam că viața are moarte, uitam de toți ce i-am iubit,
Părinții ne păreau doar oameni din ceata hâtră de mișei,
Credeam că suntem absolutul, puteam trăi și fără ei.
Obraznici, plini de ură crasă, priveam spre sfaturi cu dispreț,
Cuvântul mamei sau al tatei trecea hulit, fără de preț,
Nesocoteam și vechi prieteni, erau niște pioni banali,
Jertfiți spre-a captura regina, al cărei joc eram vasali.
Formam istoria și timpul, ca Arhimezi contemporani,
Scriam o filă de poveste ascunsă-n negură de ani,
Prin minți gândirea răzvrătită își căuta pribeag lăcaș,
În lumea ce-o creasem singuri și Dumnezeu era prea laș.
Ne închinam unul la altul, în fapt eram doi Dumnezei,
Ne ridicam prea mari biserici și ne priveam a fi chiar zei,
Îngenuncheam fără altare în stropii ploilor ce curg,
Ofrandele erau păgâne, ne îndreptam către amurg.
Priveam cum urlă tot pământul, cum cerul vine peste noi,
Simțeam puterea grea, cerească, a Dumnezeului din voi,
Din stele, vasta înserare, ca un părinte Ieronim,
Ne striga frica, disperarea și ne-ndemna cum să gândim.
Timpul trecea fără măsură, maturizați nedezvoltați,
Treziți în corp hidos de monstru, debusolați și deformați,
Umili, smeriți, ne-am luat pedeapsa, un binemeritat prim șoc
Și-am revenit iar printre oameni, urmând al lor integru joc.
În lumea asta pământească, ce-o părăsisem nu demult,
Iubirea își stingea în ură, fără de dor, al ei tumult.
Și ne-am respins fără regrete, resentimente nu aveam,
Nu mai eram nici zeii lumii, nici luna ce răsare-n geam.
Zâmbind, ne-am spus un scurt 'Adio!' și am uitat ce s-a-ntâmplat,
De parcă ce-am trăit aievea a fost un vis, nu un păcat...
Râmâne-n suflet întrebarea... descrisă azi ca povestire...
Ce-a fost odată o poveste, rămâne doar o amintire?
Adrian Matei
