Colțul poetului vrâncean | Adrian Matei: Celibatar în vremuri insipide (poem singuratic)
Miroase a nimic în jur.
E atât de fadă gândirea
încât nămolul adunat sub talpa cizmei
răspândește singurul iz fin
din ograda plină de vietăți.
Vorbesc cu o persoană
apoi cu alta
și tot așa până îmi usuc gura
fără a căpăta un pahar de apă.
Vorbe în van...
climat arid...
snobism și prostie...
Inutil să mă întreb dacă evoluăm.
Nici urmă de vreo minune
care să transforme apa în vin.
Ulcioarele au prins mătasea broaștei
iar mirosul de igrasie
zace impregnat în lichidul
așa zis dătător de viață.
Alterat...
așa cum este și îndemnul meu lăuntric
de a intra într-un mariaj cu valorile culturii...
Îmi vin în minte
cuvintele lui Simion Bărnuțiu
"Cultura fiecărui popor e măsura fericirii și a singurătății lui."
De unde fericire?
Singura forță motrice ce are exponent în în realitate
e infatuata singurătate.
Câți muzicieni se retrag în spațiul lor personal
pentru a-și compune creațiile?
Câți pictori se ascund după un șevalet
pentru a-și definitiva creațiile?
Câți sculptori își învață dalta
să le asculte mâinile rănite de obscuritate
spre desăvârșirea unor creații?
Câți scriitori așteaptă muzele
într-un mediu distinctiv
pentru a întina o coală de hârtie?
Prea mulți...
Mult prea mulți...
Mi-e teamă să întreb cultura
dacă ar vrea să-mi fie soață...
Mi-e teamă să o întreb
dacă ne-am vedea pășind împreună în fața altarului...
Dar nu mi-e teamă de răspunsul ei sincer,
ci de piroanele ce îi frâng palmele și tălpile...
de fiarele ce îi zdrobesc materia osoasă
ce a născocit cândva colți ascuțiți.
Și atunci
mă retrag în singurătatea creației mele
și prefer să rămân
un celibatar în vremuri insipide.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
