Colţul poetului: Speranţe ce mor
Privește cum tot furi mereu, fără rușine!
Bătrânii umiliți trudesc din greu la sapă,
Au mâinile crăpate, nu-s fericiți ca tine,
Pe stradă, omul fals, purtând sub braț o mapă.
Ascultă cum te roagă cei ce muncesc pământul
Să îi scutești de taxe, că nu au pic de ban!
Tu le zâmbești ironic, departe-ți umblă gândul
Să-ți faci o vilă mare din taxa pe țăran.
Cu porți care sfidează până și Paradisul
Nu vii să vezi bătrânii cum tremură prin piață,
Țăranii toți te roagă, zadarnic le e plânsul,
Să nu le furi credința… atât mai au în viață.
Azi, unul câte unul, tot subțiază rândul…
Pământul va rămâne să-ți faci din el mormânt,
Tu, cel cu mapa-n mână, o să rămâi cu gândul
La visul care-ți moare în vila ta arzând.
Ne e condusă țara de cei fără credință,
Pun taxe pe țărani, parcă-s nebuni cu toții,
Bătrânii noștri, astăzi, trăiesc în umilință…
Și sufletu-și încuie să nu-l prădeze hoții.
Vasile Tudorache, un vrâncean ca mulți dintre miile plecați din țară, are ceva special: scrie versuri. Versuri extraordinare despre lucruri și oameni simpli, despre locurile și cei dragi lăsați departe, dar purtați în suflet.