Citiți o poveste emoționantă din viața profesoarei Maria Cernătescu, originară din Pădureni Vrancea:„Biscuiți cu apă”
Toată viața alergăm ca bezmeticii, în dorința de a face lucrurile toate câte sunt legate de noi, mai bine, mai repede, mai mult. Ne cuprinde ca un foc alergarea prin viață, și, de multe ori, uităm lucruri simple, banale, care oferă uneori bucurii, împliniri și liniște atât de binefăcătoare sufletului nostru. Pentru câteva zile, m-am desprins de larma orașului și am plecat la țară, pe locurile natale, unde am o căsuță, în care poposesc din când în când cu bucurie copilărească.
Ajunsă "acasă", mă învârt prin ogradă și cercetez fiecare pomișor, fiecare floare, și nu mă mai satur de tihna ce mi-o strecoară în inimă. Cireșul meu sălbatic care tronează lângă casă, îmi zâmbește primăvăratic, încărcat cu flori albe, mirositoare, ce se vor transforma în uimitoare cireșe negre, mărunte și gustoase. Este ca un cavaler medieval, îmbrăcat în armură albă, iar de la înălțimea lui, pare că mă veghează în zilele mele de vacanță. De fiecare dată, mă cuprinde o bucurie fără nume, o fericire, de parcă toată lumea este a mea. În locurile acestea odihnesc în veșnicie mama mea, bunicii, oamenii copilăriei mele, amintirile cuibărite în adâncurile sufletului ca niște mănunchiuri de imagini, picturi ale vieții desfășurate în marea și misterioasa carte a vieții. După cotrobăitul ogrăzii și inspectarea grădinii, mă apucă o poftă zdravănă de ceva dulce să-mi ostoiască parcă, tirul de emoții care m-au năpădit de-a valma. Nu am nimic la îndemână, decât niște biscuiți uitați din altă venire a mea. Iau pachețelul început și scot un biscuit crocant și rumenit. Îl savurez ca pe ceva deosebit în timp ce mintea aleargă bezmetică și fără vreo opreliște spre anii copilăriei mele, hăt departe, în urmă. E-atâta timp de-atunci, încât mi se pare că, parcă ar fi fost în altă eră. Timpul este parșiv cu noi, oamenii, este ca un stăpân care nu ne dă răgaz în viață, un tiran crud și hain, nu întreabă, dar ia totul. Și ronțăind biscuitul, mă trezesc cu imagini care mă inundă nemilos în pliurile sufletului, tânjind mereu după ceva irecuperabil.
După un divorț greu și bolnăvicios, mama s-a retras cu noi, cele două fete, în casa părinților ei, în satul vecin. În urma despărțirii s-a ales doar cu copiii, în rest, niciun bun de-al ei nu i-a fost dat de fostul soț, adică tatăl meu, ca răzbunare că a îndrăznit să se desfacă de o căsnicie nepotrivită și chinuitoare. Noi, fetele, eram în clasele primare și eram fericite că nu ne-au despărțit, așa cum ceruse tatăl nostru la tribunal, în ideea să nu plătească acea afurisită pensie alimentară, dacă un copil ar fi rămas cu tatăl, iar celălalt, cu mama! Îngrozită că ar fi existat această posibilitate prin lege de a fi separate, mama noastră, sub iscălitură, a renunțat la tot, și la pensia de întreținere, rămânând fără vreun suport material. A urmat o perioadă foarte grea pentru ea. Fiind croitoreasă, a muncit pe brânci, și ziua, și noaptea, să ne ofere o viață normală, fără lipsuri. Ne-a fost mamă destoinică, devotată, iubitoare până la sacrificiu, făcându-ne să nu simțim lipsa tatălui. Niciodată de la divorțul părinților, nu am dus dorul celui care ar fi trebuit să aibă grijă de noi, să ne ocrotească în viața asta pe care o străbatem fără voia noastră. Nu ne-a cumpărat niciodată, nimic, măcar un caiet, sau un creion, nu am existat pentru el. Nu ne-a căutat niciodată la școală sau pe drum, era ca un străin pentru noi. Toată dragostea noastră o ofeream mamei și așa au trecut anii, fără să știm, ce-i acela un tată pentru fiicele lui.
În casa bunicilor, în care care ne-am adăpostit și în care ne-au ocrotit vreme de cinci ani, am cunoscut pacea și liniștea, chiar dacă la început, ne-am înfruntat cu lipsuri materiale, mama știa cum să ne facă viața frumoasă și fără griji.
Ronțăi alt biscuit... și mă întorc la acei ani! Bunica ne făcea mâncare și când ne strângeam în jurul mesei, eram șapte persoane pe care, zilnic, ea trebuia să-i sature. Uneori, parcă nu erau toate de ajuns, iar noi, copiii, am fi vrut și altceva.
Ne cuibăream în brațele mamei, o luam de după gât, o sărutam și o rugam să ne cumpere ceva, de la magazinul din centrul satului. Iar ea, scoțând câțiva lei din sertarul mașinii de cusut, sursa noastră...de viață, îi punea în palma surorii mele mici, care era mai îndrăzneață, și o trimitea să cumpere biscuiți. Pleca într-o fugă și tot în fugă se întorcea cu punga de hârtie plină cu biscuiții ce ni se păreau la vremea aceea, cel mai gustos lucru dulce. Ne împărțea în mod egal bunătatea crocantă, aromată și aurie care, de cele mai multe ori, era puțină, parcă nu ne ajungea, nu ne sătura...! Și-atunci, ca să îi facem mai mari în mintea noastră, să ne ajungă, îi rupeam în bucățele care plesneau în mâinile noastre și îi băgam într-o cană cu apă. Se umflau rapid, potolindu-ne în toate!
Ronțăi alt biscuit, cu lacrimi în ochi...! Sunt ca după o bătălie, obosită în amintiri, care mă zdruncină de fiecare dată, când mă inundă ca un torent ce nu se mai sfârșește.
Maria Cernătescu, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
VIDEO | Furt de bujori din cimitirul comunei Suraia: Primăria solicită sprijinul cetățenilor pentru identificarea făptașilor
De același autor
