Când dezamăgirea se furișează în relația cu copilul tău, reîntoarce-te la el și fă-l să râdă!
Azi m-am gândit să vorbesc despre sentimentul de dezamăgire pe care mulți dintre noi, părinții îl avem uneori în relația cu copilul. Așa cum scria cineva ieri într-un comentariu, procesul de acceptare a ființei noastre este unul extrem de greu și pe alocuri dureros. Durerea vine pe de o parte din trecut, iar pe de cealaltă parte din faptul că nu reușim să ne iertăm atunci când greșim. Chiar ieri seară am greșit și eu față de unul din copiii mei și mi-a părut tare rău. Și am avut încă o dată sentimentul de dezamăgire. M-am simțit vinovată și pentru ce am spus țipând, dar și pentru că i-am transmis copilului mesajul că mă dezamăgește. Iar acest lucru e tare greu pentru copil de dus. Copilul se naște cu așteptarea că el este și va fi o încântare și o bucurie pentru părinte, și când colo, el devine o dezamăgire! De aici și sentimentul lui de neadecvare, de rușine pentru cine este el. Rușinea e toxică, asta o știm cu toții…Spuneam însă că m-am simțit vinovată, dar nu pentru mult timp. Pe de o parte pentru că știu că vina mea se duce imediat și pe umerii copilului (“din cauza mea te simți rău cu tine, mama”), iar pe de cealaltă parte am învățat în toții anii aceștia, de când merg pe acest drum frumos împreună cu copiii, că sunt un părinte bun și că e un drum în care creștem împreună! Iar greșelile fac parte din acest drum împreună!
De ce apare sentimentul de dezamăgire în relația cu copilul?
Răspunsul este simplu: pentru că avem așteptări de la el, care vin ca urmare a nevoii noastre de a-l salva! Dezamăgirea apare atunci când avem așteptări. Dacă nu le-am avea, atunci nu ar mai exista dezamăgire! Atunci am lua fiecare lucru așa cum vine și strategia noastră de a face față oricărei situații va veni de la sine, din înțelepciunea noastră. Mi-ar plăcea enorm să pot integra filosofia buddhistă de a iubi pe cineva fără a avea așteptări de la el.
Așteptările apar pentru că noi investim în copilul nostru. Timp, bani, emoții, grijă. Este firesc să vrem ca fiul sau fiica noastră să se poarte și să fie într-un anumit fel, însă copilul are nevoie ca noi să îl privim din acest unghi:
“aș vrea să ai o viață bună”. Așa cum scriam ieri, copiii resping unghiul “eu vreau să fii așa, pentru că atunci eu sunt / mă simt așa!” Acesta nu e în concordanță cu sinele lor frumos și sănătos.
Așteptările apar, de cele mai multe ori, dintr-un sentiment, aș spune o urgență de-a noastră, de a-l salva. Probabil a-l salva de la ceva cu care nu se descurcă, sau a-l salva de la a deveni o persoană care nouă nu ne place Este un sentiment vechi pe care l-am avut demult cu cineva apropiat și este unul care merită atenția noastră. Pe cine am vrut să salvăm? De ce? Cum a fost când nu am reușit să o/îl salvăm? Ce s-a întâmplat? Ne-a reproșat cineva, poate chiar noi înșine? Copilul nostru, la fel ca și partenerul, ca și prietenii,nu vrea să fie salvat! Pentru că a fi în situația de a fi salvat reprezintă o mare presiune – trebuie să întorci înapoi niște servicii, să răspunzi așteptărilor salvatorului. Sigur că e uman și frumos să salvezi pe cineva dintr-o situație grea. Însă, ideal este fără așteptarea răsplatei! Sau dacă e cu răsplată, să se facă cunoscuți termenii contractuali dinainte!
Bun. Deci copilul mă dezamăgește pentru că am așteptări de la el, care vin din nevoia mea de a-l salva. Deci tot despre mine e vorba :-). Am nevoie așadar să mă întâlnesc iar cu sinele meu, să văd de ce și pe cine trebuia să salvez. Eu cred că avem nevoie să fim însoțiți în această întâlnire, eu nu prea cred în vindecarea de unul singur.
Cum îi redau copilului meu sentimentul că e o bucurie și o încântare pentru mine?
Pe drumul către sinele meu nu merg 10 ani și apoi mă întorc la copil, că altfel se deteriorează relația și copilul suferă. Creșterea se face în paralel, împreună. Așadar, îmi propun să mă uit iar la copilul meu cu bucurie. Să îi redau sentimentul că e lumina ochilor mei. Și o să pot face asta, fiindcă pe măsură ce mă întâlnesc cu mine, mă plac, și îl plac și pe el! Și cum să facem treaba asta mai bine decât jucându-ne cu el? Făcându-l să râdă? Fiindcă râsul este contagios și ne dă sentimentul că suntem buni. Ați observat că atunci când cineva râde cu noi, simțim instant că suntem o bucurie pentru cel din fața noastră, că nu suntem o povară, o dezamăgire!
Ce mă mai ajută pe mine când am sentimentul că mă dezamăgește copilul este să îmi amintesc momentele noastre bune și perioada când era bebeluș – aceasta este o tehnică din listening partnership (instrumentul profund de ascultare al Hand in Hand Parenting). Dacă mă conectez la acea parte bună și luminoasă din copilul meu, se va conecta și el mai des la acea parte din el și va face lucrurile care mă îngrijorează mai rar.
Așadar, întrebările pentru voi, dragii mei ar fi așa:
Care e ultimul moment în care voi doi ați fost iubire?
Cum era copilul vostru când era bebeluș?
Ce îl face pe copilul vostru să râdă? Faceți azi fix asta cu el, pentru a redeveni iubire și bucurie!
Otilia Mantelers
Otilia Mantelers este la origine din Focşani, este mamă a trei copii şi specialistă în parenting. Străbate ţara de la un capăt la altul, vorbind mămicilor din experienţa sa şi dându-le sfaturi despre “profesia” de părinte
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
