Aceasta e părerea mea | Cafeneaua noastră cea de toate zilele
E frumos să mergi, dimineața, pe marginea drumului, mai ales dacă o viață ți-ai urcat fundul pe bancheta mașinii și ti-ai conectat privirea la circulația de pe drum. De data asta, mergeam pe jos, pe marginea drumului, mă durea undeva de mașinile care treceau pe lângă mine, mă gândeam că or avea ei grijă, șoferii, să nu mă ia în bot, așa cum am fost și eu atent atâția ani cât eram la volan.
Știți ce frumos e să mergi pe marginea drumului și să nu te gândești decât la bolovanii pe care calci, sau să ocolești copacii de pe margine, să sari peste o groapă –avem din belșug - și să privești pe unul care vine spre tine, și el pe jos, din direcție opusă. Unii ridică privirea spre tine, alții nu, dar nu e nicio problemă, pe majoritatea îi știu, au chipurile gânditoare, mai ales dimineața, când se îndreaptă spre muncă. Eu nu merg la muncă, am făcut-o peste treizeci de ani, așa că, mă durea undeva dacă întârziam acolo unde aveam de gând să ajung. Ăla care tocmai a trecut pe lângă mine, deși mergea în direcție opusă, părea că întârzie undeva, îl aștepta un șef sau ceva și punea pași mari și repezi.
Mă uit în spate după el, mergea hotărât, e mai tânăr ca mine, sigur are serviciu pe undeva și are un șef rău. Eu nu mai am niciun șef, așa că merg spre oraș la cafeneaua unde stau ore întregi, fără niciun rost, la bârfă, discuții și prostii cu prietenii. Așa le zic eu, prieteni, deși n-au nicio treabă cu prietenia, n-am nicio treabă cu ei, nu se știe dacă vreunul ar sări să-mi salveze viața în caz că...
Se vede de-acuma cafeneaua, aceeași firmă stă atârnată deasupra ușii de termopan, da, și-au pus decurând termopan, așa e mai ok, beau și eu cafeaua la o bodegă ca lumea... Am locul meu la ultima masă, din fund. Când intrăm acolo, trecem greu unul pe lângă altul, ne salutăm, ne strângem burțile și ne dăm mâna unul cu altul, chiar dacă nu ne cunoaștem, e frumos să faci asta, sunt mai puține prejudecăți decât ar fi cu prietenii de-o viață. Îmi scot, la naiba, ce altceva mai pot să-mi scot la vârsta mea(sic), decât telefonul mobil din gentuță, ochelarii de aproape, da, sunt indispensabili, ca și banii, fără ei nu văd nimic, mai ales postările alea care au un scris minuscul, de nici cu lupa nu-l vezi! Nu-l văd eu, ăia tineri îl văd, cu siguranță, dar nu contează, bine că trăiesc și eu și pot citi cu ochelarii, pe telefon sau pe tabletă, ori pe o carte, fără să mă doară undeva, deocamdată, burta sau ceva. Cu rinichii stau mai prost, într-adevăr, merg des la baie, e bine că merg, e rău dacă nu merg... Ajungi la dializă. Acolo, mă privesc iar în oglindă, umflăturile de sub ochi îmi par mai mici, dar sunt tot acolo...
Vine cafeaua, doamna amabilă care face cea mai bună cafea din tot ținutul, cu cele două cartușe cu zahăr unul alb și unul brun, ce chestie, să bei cafeaua cu două feluri de zahăr și cu o ciocolățică lângă ea, pe care nu știi când e bine să o mănânci, înainte sau după ce bei cafeaua. Nu știu, de multe ori o las acolo, pe farfurie, mi se pare, uneori, că aceeași ciocolată cade a doua zi tot la mine, am zis mereu că am să-i fac un semn, să știu, doar așa, de sanchi, dacă doamna care face cea mai bună cafea din lume îmi aduce aceeași cicolățică, sau o schimbă, a mea ajungând la altul.
Nu-i problemă dacă ajunge la altul, dar mă gândeam așa la chestia asta, fără vreo logică, recunosc, uneori mai sorb ca nesimțitul din cafea, mai ales când e fierbinte și numai după ce zgomotul pervers se împrăștie în toată cafeneaua, îmi dau seama cât de nesimțit am putut să fiu și mă corectez imediat. A doua gustare e silențioasă, fără să sorb, la naiba cu ea, imi arde buza și limba, e naşpa rău, trebuie să fac acest sacrificiu să fiu și eu civilizat să nu atrag atenția celorlalți.
Nu că ar fi acolo doar oameni supereducați, nici vorbă, da nici nu poți să știi cine e cutare sau cutare. Nu te poți orienta după cum este îmbrăcat, te poți înșela, cunosc pe unii rupți, vai de mama lor, la viața lor au fost ingineri, apreciați de toată lumea, celebri chiar, îi văd la prima oră a dimineții în față cu paharul de tărie de mă apucă frigurile numai când îi privesc. Nu se fumează în cafenea, așa e legea, ne-am civilizat după Europa, bine s-a făcut, nu mai sunt nevoit să suport fumul de țigară care mă lovea în tinerețe direct în față, oriunde aș fi intrat în vreo cafenea sau ceva. În tinerețe, am fumat și eu, la greu, dar de câte ori mă gândesc, mă felicit că am reușit lovitura vieții, adică să mă las de fumat! N-a fost greu, mi-am făcut o socoteală și am văzut cum zburau bănuți buni din buzunar pe sărăcia de țigară, câteva milioane bune și cum nici pe mine, ca pe majoritatea oamenilor, nu ne dădeau banii afară din casă, am hotărât să renunț la țigări. Și bine am făcut!
Normal, după ce m-am lăsat de fumat, nu mi se părea că mai sunt şmecherul care eram, atunci când fumam și nici nu mă puteam fandosi, picior peste picior, cu țigara între degete și nasul pe sus, ori când dădeam fumul într-un fel anume afară, rotocoale sau ceva de genul ăsta, un ritual de fandoseală ieftină, despre care credeam că mă face mai deștept sau mai bogat.
Unul câte unul își fac apariția prietenii de cafea, „Unde ai fost bă, la ora asta se vine?” „Am avut treabă!”, ok, cam asta era discuția, apoi fiecare cu capul în telefonul lui, grimase, zâmbete, curiozități, fiecare în treaba lui, nicio comunicare între noi, nimic...
„Uite, bă, ce zice ăsta aici!” spărgea câte unul tăcerea: „Un șef de tren intră dimineață în casă și, ca să facă și el o glumă cu nevasta, strigă la ea: „Biletele la control!” Iar unul din șifonier răspunde prompt: „Eu am abonament, dom’ şef! Hăhăhă!” Tot el râdea primul, apoi și noi, ceilalți…
Râdeam cu toții, după care se așternea iar liniștea și privitul în telefon. Trece o oră, ridic privirea, ăla, nelipsitul cu tăria în față, era roșu ca racul, iese în fața cafenelei, în frig, la o țigară, când se întoarce, cafeaua e rece și dă pe gât restul de tărie, privind televizorul agățat în perete. Au pus televizoare plasmă pe toți pereții. Dimineață joacă Halep cu una. “Mamăăăă! Ce picioare are aia, bă, să mor eu, ce zici, Geo?” „Ce să zic, tu nu te uiți în buletin, bă neghiobule, îți arde de prospătură? Hăhăhă!” Râseră unii care auziră gluma răsuflată și apoi din nou liniște...
Unul, fără control la mansardă, butona telefonul și porni o muzică stridentă, o manea ceva, care se auzea în toată cafeneaua. Ridic privirea spre el, îl durea la bască, se simțea excelent nesimțitu’, adică asculta cu o plăcere bolnăvicioasă cu volumul la maxim. „Bă, dă dreacu’ telefonu ăla încet, că nu ești singur aici!” Se uită și el roată, părea nedumerit și întâlni privirile celorlalți, multe, întrebătoare și oarecum revoltate. Duse degetul pe marginea telefonului și reduse zgomotul până la un nivel acceptabil.
Niște cești sau pahare se loveau cap în cap în chiuveta cafenelei, barmanița, femeia care făcea cea mai bună cafea din lume, spăla de zor ceștile, spăla pe naiba, le trecea pe sub jetul de apă, nu știu dacă apă rece sau caldă, fără nciun detergent sau ceva. Păi, sunt eu tâmpit, ori nu mai am mult până acolo, da mă gândeam că ceașca unuia care are TBC, mâine ajunge la mine. Cine mai știe câți au băut din ceașca mea, mă uitai la ea, mi păru că are ceva pe buză, dau cu degetul, nimic...
Cred că m-am tâmpit, dar ce mai contează, viața e plină de riscuri, ce mai, nu te poți feri continuu de boli sau ceva. Adică, oricât ai vrea tu să te ferești, dacă e să fie să te îmbolnăvești, nu ai ce face... Pui mâna pe clanța ușii unui magazin sau pe o bancnotă, de ce nu, pe care tocmai a pus mâna plină cu tbc sau altceva... Ce să faci, mâna trebuie să o pui, că nu poți merge cu mănuși în toiul verii sau să nu mai intri niciodată în magazin, în autobuz sau în alte locuri unde e musai să intri. Unul s-a internat în spital, era fericit la culme la externare, toate analizele îi ieșiseră perfect. I-a căzut o cărămidă de la colțul blocului în cap și caput! Asta e viața, o loterie, dacă ai noroc, scapi, dacă nu ai, nu scapi... Cât e de simplu!
Avem o regulă la cafenea: cine pleacă primul de la masă plătește cafelele tuturor în ziua aia! Când nu am bani la mine, din diferite motive, nu vi le pot spune acuma, stau la masă ore întregi, asta e!
Toți sunt băieți de treabă, le spun băieți, deși niciunul nu are sub cincizeci. Când intră tineri mai mulți în cafenea și doar noi suntem mai purii pe-acolo, tăcem, sau vorbim în șoaptă, emanând astfel și un fel de aer de supereducație, de învățătură pentru ei, care vorbesc fără rușine, strigând uneori unul spre altul, din toți bojocii.
Și mai este un motiv pentru care nu vorbim tare în prezența lor. Anume că subiectele noastre nu se încadrează în ambianță. Adică nu e tocmai potrivit să discuți despre cine a mai murit în ultima săptămână dintre prietenii noștri de generație, cine mai e bolnav prin spitale, sau cine a mai căzut la pat. Ba, mai vorbim uneori și despre cimitire, cavouri, chestii d-astea care n-ar da bine la tineret.
Știm noi prea bine ce subiecte preferă tinerii din ziua de azi, așa că mai bine ne abținem, că oricum, n-avem treabă cu chestiile alea.... Știți voi!
Gheorghe Mocanu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
