Învățături. Greșeli și idealuri
- Ce timp este acela prin care să fi trecut fără de greșeală?
Cele mai trainice învățăminte se vor fi sedimentat doar din spuza greșelilor noastre trecute. Ferice de aceia ce se pot lăuda că au știut a trage învățăminte din ale altora; foarte puțini de altfel, înțelepți, dovadă că în imensitatea ei, omenirea ignoră istoria, și senină, o repetă, îmbrățișând greșelile trecutului ca pe sfinte taine abia dobândite cu binecuvântarea Divinității.
- Lumea însă greu își poate vindeca propriile greșeli, poate tocmai de aceea este bine ca fiecare om să nu fi trecut prin această viață fără să fi cunoscut tumultul greșelilor proprii, dezamăgirilor datorate propriilor eșecuri, pentru că doar acelea vor cimenta calea dreaptă. Și odată aflată calea, lesne îi va fi omului să pășească cu încredere și aducere aminte a propriilor erori, astfel încât să poată avea puterea și căderea de a nu le repeta, și în orice împrejurare, nicicând să nu renunțe la drumul ales.
- Câți însă își vor fi ales drumul în deplină conștiință de sine?
În această lucrare a vieții intră Lumina Dumnezeirii, încă de la naștere, care Lumină, omenirea, sub diverse întruchipări adenumit-o destin, soartă, karmă, însă e doar o lucrare celestă ce a fost dăruită omenirii cu scopul de a fi șlefuită, crescută, innobilată; sufletul omului, căci despre această lucrare este vorbire, înnobilează trupuri cu puterea lui Dumnezeu, și de la izbăvirea acestuia în lume se modelează cu bună știință sau împrumutând ecouri din lumea înconjurătoare, și își duce calea mânat de propriile idealuri ori din păcate, mânat de idealurile altora. Poate cea mai îngrozitoare greșeală a vieții și în fața lui Dumnezeu, este aceea prin care omul alege să trăiască lipsit de propriile idealuri, și să se înhame la idealurile altora, astă greșeală va lăsa pe acela fără de propriul drum, îl va văduvi de lucrarea lăsată de Dumnezeu sieși, și va bâjbâi prin viață fără orizont, fără a lăsa vreo urmă posterității, afară de urma propriei sale neîmpliniri; pentru că dincolo de ceea ce Dumnezeu a hărăzit omului de la naștere, mai departe drumul fiecăruia în viață este proiecția propriilor năzuințe, consecința propriilor alegeri, inclusiv din păcate, alegerea de a se găsi în idealul altora, indiferent de mediul în care se șlefuiește sufletul, el, omul, singur alegând de care parte a strălucirii se găsește, de partea propriei lui străluciri, sau în umbra altor suflete strălucitoare, ori nu. Poate de aceea uneori avem sentimentul că trăim într-o mare de umbre, pentru că oricât de mare ar fi strălucirea ce îl acaparează, intr-un final umbrele sunt cele ce vor ocupa orizontul, chiar și orizontul acelora ce își caută propria lor strălucire. Uneori devin mai copleșitoare decât strălucirea.
- Cum a unit Dumnezeu Universul drumurilor omenirii, fără a văduvi pe om de propria cale?
Prin credință. Credința că, în respectul pentru viață, pentru învățăturile lui Dumnezeu care indeamnă la iubirea de viață, de semeni, sufletul ce și-a desăvârșit propria cale prin propria șlefuire, sau a lumii înconjurătoare, fără a-și abandona drumul, prin propriile greșeli de la care să fi învățat pildele demnității ori ale moralității, va alege să-și unească calea. Sufletele vor săvârși aceastăuniune, îmbinare a propriilor drumuri, la nivel micro: familie, prieteni, construind o cale comună alături de cei cu care empatizează, ori alături de cei ce iubesc aceleași idealuri, în deplină consonanță cu învățăturile lui Dumnezeu;... sau la nivel macro, cosmic aș spune, călăuziți fiind de principii ori idealuri mai înalte, uneori dincolo chiar de propria lor înțelegere, insă având credința drumului bun, tot credința fiind aceea care duce la unirea acestor drumuri, formand un drum comun mare, dând naștere națiunilor, popoarelor, sub umbrela credinței în Divinitate - „Nihil sine Deo”
A spune că toate acestea se vor fi putut înfăptui dezgolit de credință este o altă greșeală imensă a omenirii, consecință a acestei greșeli, fiind însăși dezumanizarea, lipsa de empatie, diluarea substanței caracterului uman și marginalizarea demnității ori a onoarei, punerea lor la periferia conștiinței, acolo unde se uniformizează spiritul, reducându-l la viețuirea acestuia într-o paradigmă a suficienței, a lucrului de mântuială realizat în maniera obișnuinței endemice și de necombătut, în maniera blazării, dezinteresului, neîncrederii.
Mă voi întoarce la greșeli și la învățături, și dau scriere unei învățături, anume că o a treia mare greșeală a vieții, este poate tocmai cea fundamentală, cea de a nu-ți da voie să greșești; greșeli mărunte ce construiesc sufletul și îl șlefuiesc în deplină prețuire pentru învățăturile biblice în raport cu propriile greșeli, învățături ce cu siguranță vor lumina calea fiecăruia, în deplină armonie cu morala, demnitatea, pioșenia, în deplină armonie cu însășă pildele vieții dăruite de Divinitate. La urma urmei, a greși reprezintă un act de credință, pentru că de greșit va greși acela care va încerca, iar de încercat va încerca acela care CREDE că va putea. Iată de ce scriu aici că e o neîmplinire a vieții să îți refuzi dreptul de a greși, pentru că de fapt este refuzul de a crede.
Alegeți dar, darul de greși, apoi căiți-vă, iertați-vă, oblojiți-vă rănile și trăiți-vă viața pe drumul ales, pentru că doar așa veți desăvârși traiul drept, în onoare, demnitate și cu iubire de oameni, cu iubire de Dumnezeu!
Nu trăiți visul altora!... să nu îndrăzniți a crede că e mai frumos, ori mai bun, ori mai înalt decât al vostru!
Florin Iacob-colaborator Ziarul de Vrancea și Gazeta culturală)/ Răcoasa – Focșani / februarie 2023 / Volumul Anotimpuri „Eseuri”2023
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
