Jurnalism cetatenesc

Astăzi despre: Ion Luca Caragiale

Ziarul de Vrancea
8 iun 2018 980 vizualizări

În ziua de 9 iunie 1912 a încetat din viaţă, la Berlin, scriitorul Ion Luca Caragiale

În anul 1912, Octavian Goga evoca astfel un moment de neuitat din vizita pe care marele dramaturg I.L. Caragiale i-o fãcuse în temnita de la Seghedin, unde poetul ispãsea condamnarea pentru un „delict de presã“, pedepsit de autoritãtile unguresti:

„Ti-am spus de-atîtea ori: nu te mai bate cu prostii cã te rãpun. Ce crezi tu, de pe urma cui am suferit eu în viatã? De pe urma desteptilor? Prostia, suverana prostie e totdeauna mai tare. În zadar lupti frumos, cu tãieturi fine, de floretã, prostul loveste greu, cu ghioaga în moalele capului. Si în zadar risipesti spirit si vervã, el e tare ca piatra. Cum sã-ti spun, prostul are o conceptie teluricã a vietii. Uite asa îsi înfundã ochii si urechile, îsi înfige capul în pãmînt, ca strutul, ridicã spatele si trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decît sã cîrmuiesti prostii. Ei au un instinct de împotrivire organicã. (...) Toatã viata n-am putut sã sufãr prostia. Sãracu’ de mine, mãi bãiete, cînd vãd cîte un prost mã doare...
Zãu, am dureri, fizice. Mã ia cu rece aici, în crestet...“

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852[3] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.[4] A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Viața

Caragiale tânăr

S-a născut la 1 februarie 1852,[3] în satul Haimanale[5] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână.[6] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas. Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii. Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)[7]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion. În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin.[8] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Exilul voluntar la Berlin

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”.[9] Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate».[9] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.[9][10][11]  Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, îl determin păe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).[12]

Mormântul din cimitirul Șerban Vodă, al lui Ion Luca Caragiale

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”[necesită citare] Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”[necesită citare] Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco.[necesită citare] Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am.'"[necesită citare]

Activitatea literară

Ziarist, publicist, poet

Vlahuță, Caragiale, Barbu Delavrancea

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea democratică.În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța - 1907, București). În această perioadă a apărut și Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale.Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte furtunoasă într-una din ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar.

În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu articole politice și literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.

Caricatură de Constantin Jiquidi.

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor.Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite:

„Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea „Momentelor” (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!”

Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen și așa destul de elastic.Din relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.

Moftul român

I.L. Caragiale - După o viață de om..., în Revista Adevărul de Joi - de Nicolae S. Petrescu-Găină

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialești, Moftul român s-a dovedit și un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 și a avut colaboratori numeroși (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la București.

Conferențiar

Caragiale a fost atras de contactul cu publicul, arătând o predilecție deosebită pentru participarea la conferințe și șezători literare, frecvente în epoca sa. În acele împrejurări și-a manifestat calitățile de „causeur” fermecător și inteligent, de interpret neîntrecut al textelor sale. La Ateneul Român, instituție fondată în 1865 din inițiativa unor cărturari patrioți (Constantin Esarcu, dr. Nicolae Kretzulescu, Vasile Alexandrescu-Urechia) și care își propunea - programatic - să contribuie la răspândirea în cercuri cât mai largi a științei și a culturii, Caragiale a început să conferențieze din 1892. Dramaturgul a prezentat la Ateneu conferința Gaște și gâște, care a provocat iritarea societății Junimea și a lui Titu Maiorescu.La 9 mai 1893 Caragiale a ținut o conferință la clubul muncitorilor despre Prostie și inteligență, făcând aluzii la Maiorescu. La Buzău, la 15 martie 1896, a prezentat conferința Prostie, „în fața unei colosale adunări”.

Din 1898 a interpretat, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre Momentele sale, încredințate publicului mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899). În seria conferințelor științifice și culturale (care aveau loc, de regulă, joia și duminica seara), Caragiale era programat cu „lecturi literare”, la 9 ianuarie 1900, presa bucureșteană înregistrând cu entuziasm evenimentul:

„O conferință a eminentului nostru prozator este un adevărat și fericit eveniment literar”

Dintre intervențiile sale a răzbătut ceva din farmecul deosebit al acestui geniu al cuvântului (scris și vorbit):

„Citind, el trăiește acele scene și ne face și pe noi să le trăim. Intră în personajele sale și le imită limbajul, privirile, vocea, gesturile și expresiile. Te face să râzi cu hohote, iar în părțile mișcătoare, te înduioșează. Caragiale este ceea ce se numește un temperament artistic, de o superioritate absolută, netăgăduită în surprinzătoarea ei complexitate”

Universul, 1898

Director de teatru

Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.