Jurnalism cetatenesc

Astăzi este...

Ziarul de Vrancea
5 feb 2018 1098 vizualizări

1952: Elisabeta a II-a devine regină a Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord după moartea tatălui ei, regele George al VI-lea.

2017: Regina Elisabeta a II-a a marcat a 65-a aniversare ca suveran, devenind singurul monarh britanic care celebrează Jubileul de Safir.

Elisabeta a II-a (în engleză Elizabeth Alexandra Mary; n. 21 aprilie 1926,[1][2][3]Mayfair[*], Londra, Regatul Unit) este regina a șaisprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth. Acestea sunt: Regatul Unit, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vicențiu și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis.

A urcat pe tron la 6 februarie 1952. Este cel mai longeviv monarh în

viață din lume, iar în istoria Marii Britanii are cea mai lungă domnie,

depășind-o pe regina Victoria la 9 septembrie 2015. A domnit mai mult decât cei patru precursori ai ei la un loc (Eduard al VII-lea, George al V-lea, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea). Jubileele de Argint, de Aur și de Diamant ale reginei Elisabeta a II-a s-au sărbătorit în 1977, 2002 și respectiv 2012.

Elisabeta s-a nascut in Londra ca prim copil al Ducelui și Ducesei de

York, mai tarziu cunoscuti ca Regele George al VI-lea și Regina

Elisabeta, ea a fost educata in privat acasa. Tatăl ei s-a urcat pe tron

la abdicarea fratelui sau Edward al VIII-lea in 1936, atunci cand ea a

devenit urmașa la tron. Ea a inceput să preia obligatiile publice in

cursul a al Doilea Război Mondial, servind in Serviciul Teritorial

Auxiliar. In 1947, ea s-a casătorit cu Printul Filip, Duce de Edinburgh,

un fost print al Greciei și a Danemărcii, cu care a avut 4 copii:

Charles, Printul de Wales; Anne, Printesă Regala; Andrew, Duce de York;

și Edward, Conte de Wessex.

Primii ani

Elisabeta s-a născut la Londra, la 21 aprilie 1926,[4] fiind primul copil al Prințului Albert, Duce de York (viitorul rege George al VI-lea) și al Ducesei de York. Prințul Albert a fost al doilea fiu al regelui George al V-lea și al prințesei Mary de Teck, a cărei bunică a fost contesa Claudine Rhédey din Sângeorgiu de Pădure.

Elisabeta a fost numită după mama ei, Elisabeta Bowes-Lyon, după străbunica paternă, regina Alexandra, și după bunica paternă, Mary de Teck. Familia o alinta pe Elisabeta cu diminutivul Lilibet.[5] În copilărie era foarte apropiată de bunicul său, George al V-lea, pe care l-a ajutat să se refacă după boala sa din 1929.[6][7]

La naștere, Elisabeta era a treia în ordinea succesiunii la tronul britanic, în urma unchiului ei, Prințul de Wales (care avea să devină regele Eduard al VIII-lea), și a tatălui ei. Când tatăl ei a devenit rege în 1936, după abdicarea lui Eduard al VIII-lea, Elisabeta a devenit moștenitoarea tronului și a primit titlul de Alteța Sa Regală Prințesa Elisabeta.

Elisabeta avea treisprezece ani când a început cel de-Al Doilea Război Mondial, iar ea și sora ei mai mică, Prințesa Margaret, au fost duse la Castelul Windsor în Berkshire. Unii au propus ca prințesele să fie duse în Canada, la Castelul Hatley, însă mama lor a spus: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată.[8] La vârsta de 13 ani, Elisabeta l-a cunoscut pe viitorul său soț, Prințul Filip al Greciei și Danemarcei.[9] S-a îndrăgostit de el și a început să-i scrie, cât timp acesta era în Marina Regală.

În 1945,

la vârsta de 18 ani, Prințesa Elisabeta și-a convins tatăl că ar trebui

să i se permită să contribuie în mod direct la efortul de război. Ea a

aderat la „Women's Auxiliary Territorial Service”, cu nr. 230873, și a fost instruită ca mecanic de locomotivă.[10][11]

Căsătoria

În vara lui 1946, Prințul Filip a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta. S-au căsătorit la 20 noiembrie 1947. Filip îi este văr de gradul doi, prin regele Christian al IX-lea al Danemarcei, și văr de gradul trei, prin regina Victoria.

Înainte de căsătorie, Filip a renunțat la titlul de Prinț al Greciei și

Danemarcei, a luat titlul de Lt. Filip Mountbatten, după numele mamei

sale, a fost naturalizat britanic și s-a convertit la anglicanism. Chiar înainte de nuntă a fost numit Duce de Edinburgh și a primit titlul de Alteța Sa Regală. Fostul rege Eduard, unchiul Elisabetei, nu a fost invitat la nuntă.[12]

După căsătorie, cuplul și-a ales ca reședință Casa Clarence din Londra. Prințesa Elisabeta a mers în vizite oficiale împreună cu ducele de Edinburgh în Franța și în Grecia. Primul lor copil, Prințul Charles, s-a născut la 14 noiembrie 1948. Al doilea lor copil, Anne, s-a născut la 15 august 1950.

În vara lui 1951, Elisabeta și Filip pornesc într-un turneu oficial în Canada și Statele Unite. Turneul urma să fie continuat în Australia și Noua Zeelandă,

însă a fost anulat din cauza agravării stării de sănătate a regelui

George al VI-lea. Acesta s-a stins din viață la 6 februarie 1952, Elisabeta devenind regină.

Domnia

Încoronarea oficială a avut loc la Westminster Abbey la 2 iunie 1953,

iar ceremonia solemnă a fost condusă de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de

Canterbury. La ceremonie au fost prezenți reprezentanții nobilimii

britanice, alături de publicul larg, reprezentanți străini și ai

Commonwealth-ului. Toți cei prezenți au asistat la întreaga procesiune

în ciuda ploii torențiale. Ceremonia a fost transmisă la radio în

întreaga lume și, pentru prima oară, la cererea reginei, a fost prezentă

și televiziunea.

Noua regină și Ducele de Edinburgh s-au mutat la Palatul Buckingham.[13] Odată cu urcarea pe tron a Elisabetei, potrivit tradiției, casa regală ar fi urmat să ia numele soțului ei, devenind Casa de Mountbatten. Cu toate acestea, regina Mary și primul ministru Winston Churchill s-au opus, iar casa regală și-a păstrat numele de Casa de Windsor, spre nemulțumirea ducelui, care s-a plâns că este „singurul om din țară care nu are voie să dea numele propriilor săi copii.” [14]

În 1960, la câțiva ani după moartea reginei Mary și demisia lui

Churchill, regina Elisabeta a acceptat ca urmașii ei și ai lui Filip pe

linie masculină, care nu poartă titluri regale, să aibă numele de

familie Mountbatten-Windsor.[15]

În 1957, Elisabeta a făcut o vizită de stat în Statele Unite unde s-a adresat Adunării Generale a Națiunilor Unite.

În același tur, a deschis a 23-a sesiune a parlamentului canadian,

devenind primul monarh care deschide o sesiune parlamentară canadiană.

Doi ani mai târziu, a vizitat din nou Statele Unite ca reprezentant al

Canadei. În 1961, a făcut un tur în Cipru, India, Pakistan, Nepal și Iran.[16]

În fiecare an, regina deschide sesiunea parlamentului britanic.

Singurele excepții au fost în 1959 și 1963, când era însărcinată cu Prințul Andrew și, respectiv, cu prințul Edward.[17]

În anii '60-'70 a avut loc decolonializarea Africii și a Caraibelor.

Peste 20 de țări și-au câștigat independența față de Marea Britanie.

În 1977 a avut loc Jubileul de Argint (aniversarea a 25 de ani de

domnie). În Commonwealth au avut loc numeroase evenimente aniversare,

reafirmând popularitatea reginei. În 1978, Elisabeta a II-a l-a primit

pe dictatorul comunist al României Nicolae Ceaușescu într-o vizită de stat în Marea Britanie.[18]

În 1981, la numai șase săptămâni înaintea nunții Prințului Charles cu Lady Diana Spencer,

un adolescent de 17 ani, Marcus Sarjeant, a tras șase focuri de armă

înspre regină. Mai târziu s-a descoperit că au fost gloanțe oarbe.

Sarjeant a fost condamnat la cinci ani de închisoare și eliberat după

trei ani.[19]

În 1991, în urma victoriei din Războiul din Golf, Elisabeta a II-a a devenit primul monarh britanic care s-a adresat Congresului Statelor Unite.[20]

Anul următor a fost foarte dificil pentru familia regală, fiind

marcat de despărțirea Prințului Charles de Diana Spencer și a prințului

Andrew de Sarah Ferguson, precum și de divorțul Prințesei Anne de Mark

Phillips. În plus, în timpul unei vizite de stat în Germania în

octombrie, un grup de demonstranți furioși din Dresda au aruncat cu ouă

în regină[21], iar în noiembrie, Castelul Windsor a suferit mari pagube în urma unui incendiu.[22]

Într-un discurs ținut pe 24 noiembrie 1992, pentru a marca 40 de ani de

la urcarea pe tron, regina a spus că anul 1992 a fost un „annus horribilis” pentru ea.

Primul-ministru John Major

a reformat finanțele regalității, astfel că, începând cu anul 1993,

regina a început să plătească impozit pe venit pentru prima dată în

istorie.

În 2002 regina a sărbătorit Jubileul de Aur, marcând astfel cei 50 de

ani de domnie. Un milion de oameni au participat în fiecare zi în cele

trei zile de sărbătoare la Londra[23], iar entuziasmul manifestat de public pentru Elisabeta a fost mai mare decât au prezis mulți jurnaliști.[24]

Deși Elisabeta s-a bucurat de o stare bună de sănătate de-a lungul

vieții, în 2003 a suferit o intervenție chirurgicală la ambii genunchi,

iar în iunie 2005 și-a anulat participarea la mai multe evenimente

oficiale după contractarea unei răceli puternice.

În mai 2007, The Daily Telegraph a scris din surse anonime că regina este „exasperată și frustrată” de politicile premierului britanic Tony Blair și că și-a arătat îngrijorarea că forțele armate britanice au fost suprasolicitate în Irak și Afganistan.[25] Totuși regina a admirat eforturile lui Blair pentru pace în Irlanda de Nord.[26]

Elisabeta a vizitat pentru a 16-a oară Australia în octombrie 2011, într-un tur supranumit de presă „de rămas bun”, dată fiind vârsta reginei.[27]

În ciuda vârstei înaintate, Elisabeta a declarat că nu are intenția să abdice,[28] deși în timp tot mai multe dintre îndatoririle ei publice vor fi preluate de Prințul Charles.[29]

Regina a sărbătorit Jubileul de Diamant

în 2012, marcând 60 de ani de domnie, ea devenind șeful de stat

britanic cel mai longeviv (depășindu-l pe Richard Cromwell) la 29

ianuarie 2012, la vârsta de 85 de ani. De asemenea, la 9 septembrie

2015, la vârsta de 89 de ani, a devenit monarhul britanic cu cea mai lungă domnie (depășind-o pe regina Victoria, care a domnit 63 de ani și 216 zile).

Regina Elisabeta a deschis Jocurile Olimpice de vară de la Londra la 27 iulie 2012 și pe cele paralimpice la 29 august. Tatăl ei, George al VI-lea, a deschis Jocurile Olimpice de la Londra din 1948, iar străbunicul ei, Eduard al VII-lea, pe cele de la Londra din 1908. De asemenea, Elisabeta a mai deschis Jocurile Olimpice de la Montréal din 1976, iar Prințul Filip pe cele de la Melbourne din 1956.

La 6 februarie 2017, ea a devenit primul monarh britanic care a celebrat Jubileu de Safir.[30]

Prințul Filip s-a retras din îndatoririle oficiale ca soț al reginei în august 2017.[31] Regina nu intenționează să abdice,[32]

totuși este de așteptat ca Prințul Charles să-și asume mai mult din

volumul de muncă, în timp ce Elisabeta, care a sărbătorit 91 de ani în

2017, îndeplinește mai puține angajamente publice.

Percepția publică

Fiind monarh constituțional, regina nu își exprimă opiniile politice

în public. Ea are un profund sentiment al datoriei religioase și civice

și ia în serios jurământul de la încoronare.[33][34] Deține rolul oficial de șef al Bisericii Anglicane.

Credința reginei transpare în mesajele anuale de Crăciun difuzate în

Commonwealth, cum ar fi cel din anul 2000 când a vorbit despre

semnificația teologică a mileniului, cu ocazia aniversării a 2000 de ani

de la nașterea lui Hristos.

Elisabeta sponsorizează peste 600 de organizații caritabile.[35] Principalele hobby-uri ale reginei sunt echitația și câinii.[36] De obicei poartă paltoane și pălării decorative, care îi permit să fie văzută cu ușurință într-o mulțime.[37]

În 1957, Lordul Altrincham a acuzat-o pe regină că are discursuri de „școlăriță pedantă”, însă a fost o critică extrem de rară.[38]

La sfârșitul anilor 1960, în încercarea de a moderniza imaginea

monarhiei, s-a făcut un documentar de televiziune despre familia regală

și s-a televizat învestitura Prințului Charles ca Prinț de Wales.[39]

În anii 1980 criticile la adresa familiei regale s-au intensificat,

popularitatea Elisabetei atingând cel mai scăzut nivel în anii 1990. Sub

presiunea opiniei publice, regina a început atunci să plătească impozit

pe venit și a deschis Palatul Buckingham pentru public.[40] Nemulțumirea față de monarhie a atins apogeul la moartea Prințesei Diana, însă popularitatea reginei a început să își revină după difuzarea discursului ei la cinci zile după moartea Dianei.[41]

În noiembrie 1999, un referendum în Australia cu privire la viitorul monarhiei a favorizat menținerea acesteia.[42] Sondajele din Marea Britanie din 2006 și 2007 au arătat un sprijin puternic pentru Elisabeta,[43][44][45] iar referendumurile din Tuvalu în 2008 și Sfântul Vicențiu și Grenadine din 2009 au respins propunerile de a se aboli monarhia.[46]


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.