Astăzi despre... cum și-au exprimat românii recunoștința față de unul dintre artizanii Marii Uniri: Iuliu Maniu
La 11 noiembrie 1947 se dă sentința în procesul intentat lui Iuliu Maniu, atunci în vârstă de 75 de ani, în urma căruia este condamnat la închisoare pe viață, împreună cu vicepreședintele PNȚ, Ion Mihalache. Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul din Galați, iar în august 1951 este transferat la Sighet. În timpul detenției, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obțină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
Dupa 23 august 1944, Iuliu Maniu, fost deputat, fost prim-ministru al Romaniei (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933) si presedinte al Partidului National-Taranesc (1926-1933, 1937-1947), a luptat impotriva preluarii tarii de catre comunisti, proces pe care a refuzat sa-l accepte, increzator in sprijinul marilor puteri occidentale.
La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu il intreba printr-o telegrama pe vicemaresalului Donald Stevenson daca guvernul britanic are de gand sa predea Romania Uniunii Sovietice, raspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie insa ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) ii scria reprezentantului sau la Bucuresti (John Le Rougetel) intr-o telegrama strict confidentiala ca intelegerea dintre Churchill si Stalin privind Grecia si Romania orienteaza politica britanica.
S-a opus instalarii guvernului Groza la 6 martie 1945, protestand mereu impotriva incalcarii democratiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obtinut, alaturi de PNT, o victorie zdrobitoare in alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate insa prin falsificarea alegerilor de comunisti.
Vezi si A fost Iuliu Maniu inmormantat in comuna Giulesti?
Operatiunea Tamadau
La 14 iulie 1947, vicepresedintele PNT, Ion Mihalache, impreuna cu alti lideri taranisti (Nicolae Penescu - secretar general al Partidului National Taranesc, Nicolae Carandino - director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazar - membru in delegatia permanenta a P.N.T.) au fost atrasi in asa-numita „capcana de la Tamadau” ce le-a fost pregatita de catre Siguranta impreuna cu Serviciul Special de Informatii, cu ajutor sovietic. Grupul de conducatori taranisti a fost arestati in dimineata de zilei de 14 iulie cand se pregateau sa se imbarce in cele doua avioane pregatite pe aeroportul de la Tamadau, potrivit descopera.ro.
La 19 iulie 1947, Adunarea Deputatilor a ridicat imunitatea parlamentara a demnitarilor taranisti, pentru a putea fi arestati. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Ministri s-a decis dizolvarea Partidului National Taranesc. In aceeasi zi a fost convocata Adunarea Deputatilor, in cadrul careia, pe baza unui raport intocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru si unul impotriva. Jurnalul stabilea: „Partidul National-Taranesc de sub presedintia domnului Iuliu Maniu este si ramane dizolvat pe data publicarii in Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeasi decizie de dizolvare include si toate organizatiile judetene, de plasa si comunale ale sus mentionatului partid, organizatiile militare, de tineret, de femei si orice alte organizatii sau asociatii conduse de acest partid”.
Hotararea de dizolvare a fost urmata de o inversunata campanie de presa impotriva Partidului National Taranesc si a lui Iuliu Maniu. Lucretiu Patrascanu a incercat sa atenueze atitudinea generala de denigrare a Partidului National-Taranesc si a lui Iuliu Maniu. Intr-o discutie avuta cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate in „Scanteia” si „Romania libera”, el a apreciat: „Asta-i falsificarea istoriei” si a insistat asupra faptului ca Partidul National „jucase un rol primordial in crearea Romaniei Mari in 1918, si ca atare ar fi fost in detrimentul tarii ca el sa fie prezentat acum drept o oficina de spionaj”. Receptiv la „glasul poporului”, guvernul a trecut la arestarea fruntasilor national-taranisti. Iuliu Maniu a fost luat din sanatoriul doctorului Ion Jovin, aflat la Bucuresti, pe bulevardul Dacia nr. 19 si depus in secret la inchisoarea Malmaison din Calea Plevnei.
Vezi si Inregistrare de colectie cu Nicolae Iorga: "Datoria tarii noastre este de a munci"
Sentinta, dinainte stabilita
In timpul detentiei, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demna, nelasandu-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii incercau sa obtina marturii ca ar fi complotat impotriva statului roman. El a respins categoric acuzatia ca ar fi intentionat sa inlature prin forta armata guvernul Groza, sustinand ca lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzatiile aduse lui Maniu au vizat, in fond, condamnarea intregii sale activitati politice: de la cea desfasurata in timpul dominatiei ungare asupra Transilvaniei, cand a fost un „colaborator” al autoritatilor de la Viena si Budapesta in politica de oprimare a poporului roman, la unirea din 1918, cand a cautat sa „impiedice” acest act istoric punand tot felul de conditii, la perioada interbelica, in care s-a dovedit un „reactionar si un sprijinitor al fascismului”. Acuzatiile au continuat cu anii razboiului, cand a fost un un „sustinator” al lui Antonescu si al luptei armate impotriva Uniunii Sovietice, pana la perioada de dupa 23 august, cand a adunat in jurul sau pe toti „fascistii si reactionarii”, pe „tradatorii de tara” si „agentii imperialismului”. In timpul procesului, Iuliu Maniu si-a asumat raspunderea pentru actele sale politice si a respins cu hotarare acuzatiile false. Desi era principalul acuzat in procesul intentat conducatorilor Partidului National-Taranesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii. Pe 1 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzatiilor dupa interogatorii, intrebarile referindu-se la colaboratorii sai si la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani .
La fel ca in cazul procesului intentat maresalului Antonescu in urma cu un an si jumatate, sentinta era dinainte stabilita, pe baza unor acuzatii fara acoperire materiala, avand la baza nu probe, ci indicatii politice venite de la Moscova si prezentate in haina juridica la Bucuresti. Rechizitoriul procurorului militar incepea astfel: „Actiunea tradatoare si criminala a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache si a celorlalti acuzati nu este decat o incoronare a tradarii nationale, care caracterizeaza intreaga activitate politica a Partidului National-Taranesc”. Maniu era acuzat de tradare nationala, tentativa de surpare a ordinii constitutionale, razvratire, insurectie armata, instigare la tradare prin necredinta, instigare la trecerea frauduloasa a frontierei. Sentinta de condamnare a fost pronuntata pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, rege al Romaniei, la toti cei de fata si viitori, sanatate”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu si Ion Mihalache au fost singurii condamnati la temnita grea pe viata.
Detentia si moartea lui Maniu si Mihalache
Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul din Galati, unde a fost adus si Ion Mihalache. In august 1951 este transferat impreuna cu Mihalache si alti national-taranisti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul sau fiind aruncat intr-o groapa din Cimitirul Saracilor, de la marginea orasului Sighet.
Ion Mihalache a fost dus in toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumatate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaratie de negare a propriilor crezuri politice si de acceptare a colaborarii cu regimul. A refuzat pactizarea cu autoritatile comuniste si, in 1955, a fost trimis la penitenciarul Ramnicu Sarat in regim de exterminare fiind incarcerat cu numarul matricol 51 la celula nr. 35. La Ramnicu Sarat a fost supus unui regim de detentie inuman, extrem de dur cu „batai sistematice”, masuri de izolare, lipsa de alimente, lipsa unei asistente medicale si a medicamentelor, conditii de igiena precare, lipsa caldurii in celule in perioada iernii. A protestat permanent fata de regulamentele abuzive din inchisoare si de fiecare data a fost pedepsit.
Intr-o comunicare prezentata in martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache in fata istoriei, Ion Diaconescu relata cum in 1957, cand a ajuns la inchisoarea Ramnicu Sarat impreuna cu un lot de taranisti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula in care era inchis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat ca nu vreau sa dau declaratiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav si mi se refuza medicamentele”.Diaconescu declara ca la Ramnicu Sarat, sase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea cand era lovit de gardieni si era aruncat jos pe ciment pentru ca nu se mai putea scula din pat. Regulamentul inchisorii prevedea ca intre orele 5 dimineata si 10 seara detinutii nu aveau voie sa se atinga de pat.
In august 1962 desi era grav bolnav, avand o hemipareza stanga, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru ca „tipa” in celula. Starea de sanatate i s-a agravat in timpul incarcerarii la Ramnicu Sarat. La inceputul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” si „agravarea herniei inghinale”. Rapus de boala si de chinurile unei detentii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Ramnicu Sarat. Intr-una din marturisirile sale despre perioada de detentie de la Ramnicu Sarat, Corneliu Coposu se referea la conditiile in care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit in anul 1963 in inchisoarea de la Ramnicu Sarat, unde nu se acorda niciun fel de asistenta medicala. Sigur, la starea lui a contribuit si regimul de detentie si de alimentatie. Incetul cu incetul, datorita inanitiei si brutalitatii inumane la care a fost supus, a murit. Ca si ceilalti detinuti decedati, a fost aruncat in pielea goala, intr-un cimitir mlastinos, asa incat osemintele sale nu vor fi niciodata recuperate”.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Politică
Exclusiv! Primarul Mărășeștiului, Dorel Valerică Chitic are interzis, începând din septembrie 2024, timp de 3 ani la ocuparea funcției!
De același autor
