Jurnalism cetatenesc

Astazi despre Moartea lui Mihai Eminescu

Ziarul de Vrancea
14 iun 2018 1144 vizualizări

1889: Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist român (n. 1850)

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Şuţu din strada Plantelor nr. 9[40], Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă şi discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămaţi doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rosteşte al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverşi trecători o porneşte pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi se îndreaptă spre cimitirul Şerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Şcoala normală de institutori din Bucureşti au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[41]

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”.

Ipoteza asasinării

Există o teorie a conspiraţiei,[42][43] care pune în circulaţie ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză susţine că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecţii cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Şuţu, conducând în final la moartea poetului.[44] În acest complot se susţine că ar fi participat chiar şi prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci şi duşmănoşi”.[45] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morţii este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Şuţu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică şi fizică) a fost doctorul Şuţu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[46] Diverse personalităţi, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu şi George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”,[46] iar A. C. Cuza chiar a susţinut că acesta nu a fost nebun.[46] Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziţiei luate prin intermediul ziarului Timpul şi a deranjării personalităţilor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informaţii ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conştiinţa sechestrării sale ilegale” şi că suporta „condiţia de deţinut politic”.[47] În această situaţie, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iaşi, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.[48]

Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Şuţu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur.[49]

De remarcat că George Călinescu a susţinut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[50] Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor a susţinut că Eminescu a fost diagnosticat greşit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[50] (sau puseu de manie psihotică).[51]Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimţire, să bănuieşti, să accepţi faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”.[50]

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd maliţios cum că creaţia sa ar aparţine unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind uşor desincronizat faţă de Occident, care străbătea în acei ani tranziţia către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiţionale ale Romantismului european, gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărţile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia şi cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educaţie filozofică, opera sa poetică a fost influenţată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon şi de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, de idealismul lui Fichte şi Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica raţiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conţinut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist şi filosof român din perioada interbelică şi apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influenţat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau şi de alţi mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat şi de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, şi i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet şi sunt studiate de specialiştii în opera sa, denumiţi în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influenţat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, şi de Cartea Morţilor din mitologia egipteană, cunoştea şi utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărţi vechi, în alfabet chirilic, de cărţi populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomaţie a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române şi au fost utlizate de C.Chiţimia sau de Moses Gaster. Creaţia populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cîntece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesenţă a temelor şi motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creaţie folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Ţările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creaţii într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.[necesită citare]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secţiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieţii poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puţin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creaţiei sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite iniţial de Perpessicius pentru ediţia critică, iniţiată în 1939 la Editura Fundaţiilor Regale Regele Carol al II-lea, şi finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conţin bruioane sau simple schiţe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu şi-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care îşi va susţine doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla şi care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat iniţial la Editura Fundaţiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură şi Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele şcolare au pătruns doar cîteva texte, printre ele poezia „Împărat şi proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafaţă foarte mică şi înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin cîteva momente semnificative, trebuind menţionate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoiţescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Petru Creţia, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care şi-au adus contribuţia mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacraţi, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de ştiinţe politice Cristian Preda, dar şi de un număr de tineri scriitori, şi anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numarul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stîrnit o reacţie foarte puternică a lumii culturale româneşti dar şi a jurnaliştilor de la diverse publicaţii, toate aceste reacţii fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacţiile emoţionale şi a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ştefan Cazimir etc.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei şi imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe şi o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înţelege structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample şi coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spaţiu şi timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepţia despre lume şi erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic şi ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea şi valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu–cultură şi creaţie)


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.