Jurnalism cetatenesc

Astăzi despre Iancu de Hunedoara

Ziarul de Vrancea
21 iul 2018 415 vizualizări

22 iulie 1456 – Victoria lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei, împotriva puternicei armate otomane conduse de Mahomed al II–lea, cuceritorul Constantinopolului, în „Bătălia de la Belgrad” (4 – 22 iulie 1456)

Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei între anii 1441 și 1456. El s-a remarcat prin calitățile sale de comandant militar și prin faptul că a studiat mult timp tactica de luptă a otomanilor, constituind detașamente de cavalerie ușoară, capabile să execute lovituri rapide asupra adversarului. El a fost adeptul campaniilor ofensive antiotomane. Încă din anul 1438, si-a demonstrat calitățile militare în luptele din Serbia împotriva otomanilor.

În anul 1441, dupa ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a învins din nou o oaste a acestora, iar în 1442 a obținut o altă victorie la Sântimbru, lânga Alba-Iulia, asupra forțelor comandate de beiul de Vidin.

Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit în Europa, motiv pentru care atât Papa de la Roma, cât și statul venețian îl considerau potrivit pentru a conduce trupele militare într-o viitoare cruciadă antiotomană. Voievodul era hotarât să se implice decisiv în aceasta acțiune, ideea luptei contra Semilunei animându-l pâna la sfârsitul vieții.

Voievodul transilvănean a acordat importanță și necesitații ca în fruntea Moldovei și a Ţării Românești să se afle domnitori care să-i fie aliați și pe care să se poata sprijini la nevoie. Ca urmare, l-a înscăunat pe Basarab al II-lea pe tronul Ţării Românești, în anul 1442, iar pe cel al Moldovei, în anul 1448, pe Petru al II-lea.

Perioada 1443-1456 a reprezentat etapa marilor confruntări cu otomanii. Voievodul transilvănean și regele Vladislav I al Ungariei au început campania cea lungă, desfăsurată la sud de Dunăre în condițiile în care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii creștini nu le-au oferit ajutor în lupta antiotomană. Această campanie, începută în septembrie 1443 și încheiată în ianuarie 1444, a fost încununată de succes. Dintre victoriile de răsunet datorate priceperii militare a lui Iancu trebuie amintite cele de la Nis, Sofia și Zlătița. Venirea iernii i-a împiedicat pe Iancu și pe regele maghiar să continue înaintarea spre Adrianopol, ei luând decizia de a se întoarce la Buda.

Succesele militare obținute i-au facut atât pe principii creștini, cât și pe Papa de la Roma să se gândeasca la organizarea unei cruciade pentru alungarea otomanilor din Europa. Au fost strânse fondurile pentru echiparea unei armate și, cu toate că încheiase o pace avantajoasă, pe 10 ani, cu sultanul Murad al II-lea, regele Vladislav I a fost determinat de Papa de la Roma să nu mai recunoască tratatul semnat cu otomanii și să se alăture coaliției creștine. Din aceasta făceau acum parte oștile multor nobili apuseni și flota venețiană. Iancu s-a alăturat și el, în septembrie 1444, forțelor creștine, înaintând cu armata la sud de Dunăre, îndreptându-se spre Varna. Dar cruciada de la Varna s-a încheiat cu un eșec, deoarece regele maghiar Vladislav I, la 10 noiembrie 1444, a folosit o tactică greșită, declansând un atac nechibzuit. Oastea otomană a obținut o victorie ușoară asupra forțelor creștine, intervenția lui Iancu nemaiputând să schimbe soarta bataliei. Regele Vladislav I a fost ucis în luptă. În aceste condiții, în Ungaria s-a declanșat o puternică criza politică internă, careia i s-a pus capăt prin alegerea lui Iancu, în anul 1446, în importantă funcție de guvernator al Ungariei la care a renunțat în anul 1453, având pâna la moarte titlul de căpitan general al statului maghiar.

Iancu a urmărit organizarea unei noi campanii militare la sud de Dunăre împotriva otomanilor. Bătălia de la 17-19 octombrie 1448, desfășurată pe valea Moraviei, la Kossovopolje, s-a încheiat cu victoria otomanilor, în condițiile în care trupele lui Iancu nu au putut beneficia de ajutorul celor comandate de albanezul Gjerg Kastrioti Skanderbeg. Aceasta bătălie a însemnat și sfârșitul campaniilor creștinilor pentru alungarea otomanilor din Europa.

Ultima confruntare cu otomanii a lui Iancu s-a desfășurat în anul 1456. Sultanul Mahomed al II-lea, după ce a cucerit Constantinopolul în anul 1453, și-a îndreptat atenția asupra cetății Belgradului, important punct strategic în înaintarea lor spre centrul continentului european. Dar acesta nu a putut cuceri Belgradul, deoarece a fost apărat de Iancu, care și-a demonstrat din nou calitățile de bun conducator militar în bătălia din 21-22 iulie 1456. El a atacat direct tabara otomană, după ce fusese respins asaltul general organizat de sultan. Dar, peste numai câteva săptămâni de la victoria de la Belgrad, marele luptător antiotoman a murit la 11 august 1456, în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă, în tabăra oastei sale, la Zemun. Iancu a fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt a fost scris: S-a stins lumina lumii. Aceste cuvinte demonstrează rolul lui Iancu în lupta antiotomană, Europa pierzând pe unul dintre cei mai importanți luptători ai săi. Papa Calixt al III-lea il numise pe eroul cruciat „atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos„.

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Rolul lui Iancu de Hunedoara în stăvilirea înaintării otomane pe linia Dunării, în Europa de Est și Centrală prima jumătate a secolului al XV-lea se caracterizează prin confruntări militare dintre lumea creștină, reprezentată de Ungaria, Polonia și Ţările Române, sustinute de Papă, și cea musulmană, reprezentată de Imperiul Otoman. Imperiul Bizantin nu mai are forțe suficiente de a se opune turcilor și treptat este redus la teritoriul Constantinopolului și a imprejurimilor lui, iar la 1453 este cucerit de oastea otomană. Anglia și Franța, precum și statele italiene (Veneția, Milano, Florența și Neapole) erau angajate în lupte unele împotriva altora și nu răspundeau la apelurile Papei de a organiza o cruciadă antiotomană.

În aceste condiții înlupta activă împotriva expansiunii otomane se ridică în primul rând, țările aflate nemijlocit în pericol de a fi cucerite: Ungaria și Ţările Române. În fruntea luptei antiotomane de la mijlocul secolului al XV-lea se situează Iancu (Ioan) de Hunedoara, de numele căruia sunt legate ultimele mari încercări de a respinge turcii din Europa.

Iancu de Hunedoara provenea dintr-o familie de mici nobili români din Hațeg, care au participat la luptele Ungariei cu Imperiul Otoman.

În virtutea funcției sale de voievod și guvernator Iancu de Hunedoara și-a creat un imens domeniu, situat în cea mai mare parte în Transilvania. El avea multi vasali (numiti „familiares”), iar veniturile căpătate din dări, din minele și vamile situate pe domeniu i-au permis să întrețina un corp de mercenari, pe care îl utilizează în campaniile sale militare. Baza socială a lui Iancu o alcătuiau nobilimea mică și orasele, cărora le-a acordat noi privilegii.

Având o bogată experiență militară, Iancu a organizat o armată puternică, pe care a înzestrat-o cu arme de foc, a întărit-o cu unități de cavalerie.

Prima etapă a acțiunii antiotomane a lui Iancu s-a desfășurat în cadrul internațional creat de două evenimente importante: proclamarea de catre Sinodul de la Florența (1439) a unirii Bisericilor de la Roma și Constantinopol (nerecunoscută de patriarhul de la Constantinopol) și realizarea unirii personale între Ungaria și Polonia prin alegerea comună a regelui Vladislav Jagello (1440). Aceste evenimente contribuiau la crearea unei coaliții a tuturor forțelor amenințate de expansiunea otomană.

Sultanul Murad al II-lea, urmărind scopul de a contracara acțiunile forțelor creștine, numește la tronul muntenesc pe Mircea al II-lea (1442), credincios turcilor, și atacă în acelasi an Transilvania. Dar în lupta de lânga Sibiu oastea otomană este distrusă de cea a lui Iancu.

Ultimul îl aduce la domnie în Ţara Românească pe Basarab al II-lea din familia Dănestilor, favorabil cauzei creștine. Începând cu anul 1443 voievodul Transilvaniei adoptă tactica ofensivă și întreprinde campanii militare la sud de Dunăre.

Papa Eugeniu al IV-lea cheamă curțile europene la o cruciadă antiotomană, dar ea nu este sustinută de puterile Europei de Vest. În aceste împrejurări, în septembrie 1443 Iancu, ajutat de regele Vladislav, trece Dunărea și ocupa orasele Nis și Sofia. Rezistența turcilor în trecătorile munților și condițiile grele ale timpului de iarnă îl silesc pe Iancu în februarie 1444, după ce parcursese o distanță de 300 km, să se retragă. Aceasta expediție militară de 6 luni a fost numita „Campania cea lungă„.

În iulie 1444 sultanul Murad al II-lea, confruntat cu lupta albanezilor condusă de Skanderbeg (numit și Gheorghe Kastriotul), cu răscoala emirului Caramaniei din Asia Mică și îngrijorat de pregătirile flotei venetiene de a veni în ajutor Constantinopolului, încheie la Seghedin pace cu Ungaria pe o perioada de 10 ani. Condițiile erau foarte favorabile pentru Ungaria: retragerea otomanilor din Serbia și nordul Albaniei, ajutor în caz de razboi s.a.

În aceste împrejurări Papa și Veneția îl induplecă pe regele Vladislav să reia ostilitățile, deoarece Veneția acceptase să trimită o flotă care avea să facă imposibilă trecerea pe apă a trupelor turcești, aflate în Asia Mică. Cruciada a fost începută în toamna anului 1444 cu trupe puține. Oastea regală și cea transilvăneană, la care se alatură cea a Ţării Românești condusă de Vlad Dracul (revenit la domnie în aprilie 1444), trec Dunărea și se îndreaptă spre Nicopole și Varna. Dar genovezii din Pera, care se temeau de întărirea rivalilor lor venețieni, transportă trupele sultanului din Asia Mică pe malul european. Armata creștină a fost luată prin surprindere de oștiri turcești mult mai numeroase. Ca urmare, cruciații au fost înfrânti, iar regele Ungariei Vladislav cade pe câmpul de luptă. Prin dezastrul de la Varna a dispărut și speranța de a mai salva Constantinopolul și de a respinge turcii din Europa.

După moartea lui Vladislav, Iancu de Hunedoara este ales guvernator al Ungariei (1446) pe timpul minoratului regelui Ladislau al V-lea. Iancu reușește să obțină stabilitatea internă a țării, să continuie legăturile cu domnii Moldovei și Ţării Românești și să încheie o alianță antiotomană cu sârbii și albanezii.

Cu scopul de a atrage forțele Moldovei și Munteniei la cruciada antiotomană, Iancu intră în 1447 în Ţara Românească, îl înlătură de la domnie pe Vlad Dracul (care devenise fidel sultanului) și îl asează în scaunul domnesc pe Vladislav al II-lea (1447-1456). La începutul anului 1448 Iancu intervine în Moldova și îl sprijină pe Petru al Il-lea (1448-1449), înlăturându-l de la domnie pe Roman al Il-lea (1447-1448), care era sustinut de poloni. Pentru ajutorul acordat Petru cedează lui Iancu cetatea Chilia.

În septembrie 1448 Iancu trece cu oastea Dunărea. Dar ajutorul albanezilor și sârbilor nu soseste la timp si, în octombrie, în valea Moravei, la Kossovopolje, oastea creștină suferă o grea înfrângere. Astfel se sfârseste prima perioadă a luptei antiotomane dusă de Iancu de Hunedoara, care avea drept scop alungarea turcilor din Balcani.

A doua perioadă a luptei lui Iancu cu turcii avea deja drept scop nu alungarea turcilor din Europa, ci împiedicarea înaintării lor spre centrul continentului.

În 1453 sultanul Mehmed al II-lea (1451-1481) cucerește Constantinopolul și se pregăteste pentru cucerirea puternicii cetăti a Belgradului și a Ungariei.

Iancu de Hunedoara face repetate cereri de ajutor către țările apusene, întăreste cetățile de pe Dunăre, intervine în Moldova sustinându-l pe Bogdan al II-lea (1449-1451), apoi pe Alexandru (1452-1454), pune la dispoziția lui Vlad Ţepeș, refugiat în Transilvania, un corp de oaste (1456), pe care ultimul îl folosește în august 1456 pentru a ajunge la domnie. Prin aceste măsuri Iancu încercă să diminueze influența polonă și otomană în Ţările Române.

În iulie 1456 turcii înconjoară Belgradul. Iancu trece Dunărea, distruge flota turcească de pe acest fluviu și la 21-23 iulie se da bătălia decesivă, câstigată de eroul transilvănean. Vestea despre victoria lui Iancu se serbeaza în toată Europa.

Familia Huniade

Familia Huniade (în maghiară Hunyadi sau Hunyady în surse istorice) este o importantă familie nobilă maghiară cu origine mixtă valahă (română) și maghiară. Originea valahă este subiectul multor dezbateri aprinse, însă majoritatea celor mai importante resurse istorice spun că linia paternă a familiei a fost română, dar a devenit romano catolică și a înclinat spre partea maghiară datorită faptului că maghiarii aveau în acea perioadă un statut social mai ridicat în Transilvania. Acest fapt era destul de comun pe atunci, mai multe familii nobile maghiare au avut membri de origine valahă datorită acestui motiv. Căsătoriile între cele două etnii nu au fost deloc controversate decât după perioada razboaielor cu Imperiul Otoman.

Primul membru al familiei mentionat în documentele istorice a fost Şerban (numit și Şerb sau Şorb), care s-a stabilit în comitatul Huniad (în maghiară Hunyad) în Transilvania, venind din Valahia. Fiul sau Voicu (mentionat și ca Vajk în maghiară, Voyk sau Vojk în engleză ), devenit catolic și adoptând numele Ladislau (în maghiară László), a fost înnobilat în 1409 și a primit mosia castelul Huniazilor (astazi Hunedoara), atunci numit Hunyadvár (astazi Vajdahunyad în maghiară), care a devenit proprietatea ereditară a familiei. Familia Huniade mai este cunoscută și sub numele Corvin sau Corvinus (Castelul Corvineștilor).


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.