Astazi despre
Elena Cuza, soția lui Alexandru Ioan Cuza: „Minunata Principesă” - File de istorie
Ţinuta dreaptă, părul
negru pieptănat în două părţi, în rochii dantelate, cu camelii albe în
păr… Elena Rosetti-Solescu a fost un suflet sortit să-şi trăiască
destinul alături de domnitorul Alexandru Ioan Cuza
Dacă vremurile nu i-ar fi hărăzit
caracterul domol şi sfioşenia, această doamnă (1825-1909) ar fi reuşit
performanţa de a fi mai mult decât „umbra” unui domnitor.
Mica Elena Rosetti
Crescută la ţară, printre mărunţişuri
preţioase, precum mătăniile de mărgean ale bunicăi de la Soleşti.
Fiică a postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei sale Catinca, născută
Sturdza. Atât Elena, cât şi fraţii săi, Constantin, Theodor şi
Dumitru, primiseră încă din copilărie o educaţie aleasă şi severă, sub
supravegherea directă a mamei.
„Catinca Rosetti (…) ca mamă fiind
prea voluntară, gata oricând să hotărască totul în familie, făcu în
acest fel din copiii săi fiinţe slabe şi stângace. (…) Elena rămase
multă vreme sub influenţa puternicei personalităţi a Catincăi Rosetti
şi crescu stăpânindu-se şi cântărind uneori până la slăbiciune
efectul vorbelor şi faptelor sale. Cât de deosebită fu astfel din
această cauză de Alexandru Cuza, care era o fire îndrăzneaţă şi
expansivă, bun de gură şi zeflemist neîndurător!”, notează Lucia Borş
în cartea „Doamna Elena Cuza” (1936).
Pe Elena o surprinsese pragul
adolescenţei cu primele preocupări timide de… cochetărie adolescentină.
„În scurtele sale scrisori trimise mamei la Soleşti cerea mereu bani
şi sfaturi pentru procurarea celor necesare: «Îmi iau libertatea de a-ţi
cere pentru a doua oară mica ta umbreluţă, care mi-ar face foarte mare
plăcere, dacă bineînţeles nu-ţi va trebui». (…) Pe lângă aceste mici
preocupări ale Elenei Rosetti în jurul unei haine sau rochii de indian,
ea se mai străduia să-şi împlinească şi cultura întreruptă, studiind
după îndemnul de la Soleşti.
«Dorinţa mea este să-ţi fac totul pe
plac», scria mamei sale pe la 1840 Elena, în vârstă de 15 ani. (…) Elena
Rosetti ajunse la vârsta de 19 ani, rămânând în fond aceeaşi fire
timidă, plină de stângăcie şi naivitate ca şi în vremea copilăriei. (…)
De această fiinţă timidă mai aproape de vârsta copilăriei se
îndrăgosti acel pe care contimporani de ai săi îl considerară un
cinic.” (Lucia Borş – „Doamna Elena Cuza”). Alexandru Ioan Cuza (fiu al
lui Ioan Cuza – boier „de clasa I-a pe lista boierilor din Moldova” şi
al Soltanei – genoveză de origine) era sortitul…
Cu cinci ani mai în vârstă (născut la
1820) decât ea, plecat încă de tânăr la Paris, nu se întorsese în ţară
decât cu titlul de membru al Societăţii Economiştilor din Paris, fără
să fi terminat Facultatea de Drept la care se înscrisese după
terminarea liceului. „Când se întoarse în Moldova avea 23-24 ani. De
statură mijlocie, cu înfăţişare plăcută, trăsături regulate, ochi
albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la
prima vedere”, nu pierde din vedere Lucia Borş.
„După obiceiul deprins de la Paris (…),
Alexandru Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care-i
speculau firea expansivă.(…) Pătimaş de jocul de cărţi, îşi pierdu mai
târziu multe proprietăţi moştenite de la părinţi. Îndată după venirea
în ţară (…) întâlni pe Elena Rosetti, care, deşi nu era fată bogată,
făcea parte din protipendadă.”
Şi se va căsători cu ea… Iar ea îi va
scrie mamei sale imediat după căsătorie: „Crede-mă că noul sentiment
pe care-l simt pentru bărbatul meu nu mă va putea împiedica să te pot
iubi şi pe tine, scumpă mamă”…
Când Cuza a fost numit pârcălab la
Galaţi, în 1852, au apărut primele neînţelegeri în căsnicia cu Elena
Rosetti-Solescu. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de
bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei. „… Nu aş fi crezut niciodată
că soacra mea va îngădui cuiva să vorbească despre mine nemernicii în
prezenţa ei (…). Ah! Cât este de incalificabilă o anumită lume. Mizerie
şi iar mizerie! Toate acestea nu merită căscatul unui somnoros”, se
plângea Alexandru Ioan Cuza într-o scrisoare trimisă în 1852 cumnatului
său din Galaţi (cf. Lucia Borş – „Doamna Elena Cuza”).
Şi a venit anul 1859… Mai precis noaptea
de 5 ianuarie 1859. O siluetă tremurândă îşi frământă mâinile cu
disperare în plină noapte. Vorbeşte singură: „Sunt prea slabă, prea
firavă, alături de un soţ prea aspru. Nu pot suporta această povară.
Dar curaj. Dumnezeu mă va ajuta…”. Primise vestea alegerii: adunarea
electivă de la Iaşi îl proclamase în unanimitate domn al Moldovei pe
Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie, Bucureştiul îl va alege domn al
Munteniei pe acelaşi candidat. Elena, care nu putea suferi eticheta, a
simţit imediat povara coroanei domneşti.
Anturajul o consideră o micuţă
conservatoare care gândea că viaţa politică nu li se potriveşte
femeilor. Era nepregătită pentru noua situaţie. Iată ce îi scria mamei
sale: „Am trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici
eticheta, nici obligaţiile pe care trebuie să mi le asum”. Iar el… El
cu cât devenea mai popular, cu atât se bucura mai mult de aprecierea
femeilor. „Iubea sexul frumos”, spunea Dimitrie Bolintineanu.
Momente delicate
Alte responsabilităţi, alte provocări.
„În saloanele Palatului din Iaşi începuse a se arăta regulat de câte
ori se afla şi Alexandru Cuza frumoasa văduvă, Principesa Maria Efrem
Obrenovici, mama viitorului Principe al Serbiei, Milan, şi fiica cea
mai mare a antiunionistului înfocat ce fusese Costin Catargi.” (Lucia
Borş – „Doamna Elena Cuza”).
Mai tânără cu zece ani decât soţia
principelui Cuza, Maria a reuşit să-l seducă pe Cuza, din 1860 destinul
ei intersectându-se cu cel al lui Cuza. Elena a preferat să-şi
găsească liniştea într-un exil îndelungat la Paris, ratând astfel
prezenţa alături de soţul său la evenimente majore. La
insistenţele mamei sale, care îi cerea să revină la „locul” ce i se
cuvenea, Elena răspundea: „Prinţul nu doreşte să mă întorc şi trebuie
să mă supun voinţei lui”. Va reveni incognito în ţară în primăvara lui
1862. Încă îl iubea pe Cuza, în ciuda infidelităţii sale.
Elena se străduia să se ridice la
nivelul aşteptărilor şi al îndatoririlor sociale care îi reveneau ca
Primă Doamnă a ţării. Putea fi găsită deseori croind haine pentru
săraci. Atenţia ei se îndrepta mai ales asupra orfanilor. A creat
azilul care îi poartă numele, instalat la Cotroceni, în 1862. S-a
preocupat şi de educaţia femeilor, de problemele bătrânilor, de
îmbunătăţirea condiţiilor din spitale, a întemeiat muzee şi a
ctitorit monumente publice.
Alecsandri îi va dedica „Mariei Sale
Doamnei” volumul de poezii populare, ca un semn al legăturii dintre
sufletul ei şi al poporului român. Deja în cercurile înalte era numită
„Minunata Principesă”. A căutat să-şi impună soţul celor care nu-l
priveau cu ochi buni. Trecea peste intrigi, răutăţi şi boieri
invidioşi cu obişnuita ei ţinută dreaptă: strângea mâna tuturor şi
zâmbea. Deşi viaţa sentimentală tumultuoasă a lui Cuza a creat
deseori momente „delicate”, marcate de mai scurte sau mai lungi
perioade de despărţire, când Elena pleca în străinătate (la
Paris, de obicei), o anume diplomaţie a reprezentat totuşi punctul
ei forte. Principesa dorea să îşi recapete locul la Palat şi să
„obţină” plecarea Mariei.
Stupoare însă: Cuza a informat-o că
Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un
altul, Dimitrie. Atunci s-a gândit Elena pentru prima oară la
posibilitatea unui divorţ.
Sfârșitul
Se spune că organizatorii loviturii de
stat de la 11 februarie 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl
surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut
grijă să izoleze apartamentul Elenei, care încerca să ajungă la soţul
său, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Acesta părăsea ţara
doar cu amanta, fără să o mai aştepte pe soţie…
Elena va afla abia la 26 februarie că ei
ajunseseră deja la Viena. Întreaga familie i-a cerut Elenei să
divorţeze, dar chemarea datoriei a fost mai puternică: soţul său era
acum un exilat şi ea dorea să-i stea în preajmă. Împreună cu copiii din
flori (Elena nu putea avea copii, prin urmare, trecând peste
resentimente, i-a înfiat pe cei doi băieţi rod al iubirii
domnitorului cu Maria Obrenovici), şi-a urmat soţul în exil.
Anii de exil ai lui Cuza au fost cei mai
fericiţi pentru ea: au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les
Bains, Reichenhall, şi-au cumpărat o casă la Dabling, lângă Viena, o
altă vilă lângă Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg.
Îşi câştigase respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea. L-a
îngrijit, cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii, l-a vegheat
când i-a murit în braţe…
După moartea sa, Elena s-a întors în
ţară. Această doamnă deosebită a murit la puţin timp după aniversarea
unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor. La 24 ianuarie 1909
îi primise la căsuţa sa din Piatra-Neamț pe studenţii aduşi de
profesorul Nicolae Iorga. A avut emoţii năucitoare pentru o femeie de 83
de ani. I s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, cărora le-a
mulţumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”.
“Am supravieţuit tuturor”, îşi spune ea
cu mândrie. Într-adevăr, Elena Doamna, bătrânica în negru, supravieţuise
tuturor celor care îi marcaseră viața în vreun fel.
„În dimineaţa de 2 aprilie 1909, la ora
5, îşi dete sfârşitul, desfăcându-se de legăturile sale pământeşti.
(…). Fu îmbrăcată în rochia neagră, pe care şi-o pregătise singură.
(…) În urma morţei sale, Mitropolitul Moldovei trimise ordine ca pe
tot întinsul Moldovei să se tragă clopotele bisericilor şi mânăstirilor,
«pentru ca râul, pădurea şi muntele să afle că a murit Doamna Elena
Cuza».