Jurnalism cetatenesc

Aceasta este părerea mea: Am ascuns gunoiul sub preș, am tras obloanele și am pus mătura în doliu!

Daniel Muşat-Mureşanu
3 iun 2021 2197 vizualizări

Dragii mei prieteni! Respectabilii mei cititori! Ceea ce veți citi în continuare este un capitol nou din volumul doi al viitoarei cărți „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii”. 

Dacă până acum v-am obișnuit cu povestioare din frumosul și bătrânul oraș Focșani, de data aceasta vă voi reține atenția cu ceva diferit față de ceea ce am scris până acum. Am afirmat despre cartea mea „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii” că este o carte fără sfârșit. Ea nu se va termina niciodată, atâta timp cât amintirile și trăirile mele vor persista în sufletul meu. De aceea voi scrie mereu despre locuri, fapte și oameni care au trăit în Focșani. Vă voi reține și acum atenția scriind despre oameni, însă este vorba de niște anonimi, „un non-sens” care trăiesc printre noi și sub masca că „Vai Doamne ce suflet bun au!”, sunt de fapt niște fățarnici și lași care lovesc pe la spate. De data aceasta nu voi nominaliza pe nimeni pentru că știu sigur că fiecare dintre dumneavoastră la un moment dat în viață s-a izbit de asemenea „trecători” pe Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii. Ceea ce voi așterne în continuare, în acest capitol, este un ușor umor negru care din nefericire este atât de real și bântuie printre noi asemenea virusului SARS-COV-2.

Dacă împotriva acestui virus s-a descoperit un vaccin, împotriva acestui tip de oameni, imunologii „ASTRA ȘI ZENECA” nu au nicio putere. Stă în natura unor semeni să se prefacă că ei sunt cei mai buni de pe pământ și sunt alături de tine în orice moment când ai nevoie de ei. În realitate, sunt niște fățarnici. Câți dintre dumneavoastră nu ați avut asemenea prieteni cărora le-ați întins mese îmbelșugate și când ați uitat acest obicei, v-au întors spatele. Am observat că de o perioadă de timp, nu prea mai am loc printre tovarăși. Am cam uitat și eu de obiceiul să deschid larg ușa casei mele, să întind mese îmbelșugate prin nu știu ce taverne și brusc oile cu blană cârlionțată s-au transformat în lupi cu dinții ascuțiți.

„Măi săracilor”, parafrazând un actor de comedie, să știți că pe mine nu mă cumpărați, eu nu mă vând pe vreo doi arginți și să vă fac burțile pline cu mâncare și băutură, ca să mă lăudați și dacă îmi uit obiceiul, îmi spuneți că nu mai sunt bun. Dacă Bunul Dumnezeu mi-a dat Har să scriu, păi scriu din sufletul meu adânc de om sensibil și nu am nevoie de laudele nimănui. Dar lăsați-mă să respir pentru că până acum nu am deranjat pe nimeni, nu am spus nici măcar ”Dă-te mai încolo”, însă dacă am tăcut să nu credeți că nu vă simt jocul meschin.

Pe unii v-am supărat că am scris o carte, în paginile căreia va regăsiți. V-ați supărat și atunci când cartea mea a fost cerută și căutată nu o dată sau de două ori ci de 400 de ori (numărul tirajelor tipărite). Ați înghițit în sec atunci când ați văzut tirajul meu, se vinde foarte bine într-o librărie cu renume din Focșani. Ce vreți să vă fac? Să tac? Să nu mai scriu? Ei, uitați măi tovarăși că acest lucru nu pot să îl fac oricât de mult v-aș iubi și respecta. Și dacă până acum am fost discret, de aici înainte voi fi vocal și caustic la tot ce ni se întâmplă în jur. Eu atunci când scriu, nu mă gândesc la bani să îi strâng și să mă îmbogățesc. Eu am scris și voi scrie pentru focșănenii mei dragi care încă mai au bun simț, oameni cu venituri modeste, care abia dacă apucă să își ia rețeta lunară de la farmacie. Pentru acești concitadini, am donat cărți bibliotecii județene sau lor personal tocmai pentru a se bucura în prag de seară sau vreme ploioasă, de rândurile mele ce îi poartă în trecut. Dar unii dintre voi veniți și aruncați cu pietre în mine. Acum sunteți critici, nu mă mai lăudați, din capul mesei parfumați cu arome bahice.

Băi cetățeni din „Las Fierbinți”, lăsați odată ura și invidia deoparte și fiți oameni, mă! De aceea este atâta răutate pe lumea aceasta. Ce vreți ? Să tac ? Vă înfurie că am început să vorbesc? Până acum am vorbit cu mine însumi, dar de aici înainte voi spune și scrie ceea ce simt și trăiesc cu glas tare și grav. Nu îmi este frică, măi bibiloilor, de voi! Din mine doi nu puteți face! Deși condiția fizică ar putea permite.

Nu m-am născut să lustruiesc pantofi și nici să spăl urechile cuiva. M-am născut pe acest Pământ să am loc și eu, să nu deranjez pe nimeni și să ung sufletele oamenilor de bună credință. Niciodată nu mi-a plăcut prefăcătoria și am pierdut. Da! Recunosc! Însă am pierdut cu demnitate și mi-am păstrat capul sus și verticalitatea de om. Am tăcut sau m-am retras când am „mirosit” că este rost de bârfă, dar am fost fericit că am demnitate. Nu am atacat pe nimeni până acum, atâta timp cât nu am fost deranjat, dar de acum vă promit că voi ieși pe „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii” și voi striga prin scris despre meschinăria ce zace în oasele unora dintre voi.

Acum, când vă scriu aceste rânduri, peste Focșani cade o ploaie mocănească, atmosfera este apăsătoare, dar și nostalgică. Fiecare strop ce udă aleile orașului îmi dau forța să mă exprim. Și mă exprim pentru că știu că asemenea vremii de afară și în inima mea va străluci odată soarele. Nu am vrut să vă întristez cu rândurile mele și nici să vă plictisesc, dar așa cum vă povesteam și la început, știu că și printre dumneavoastră sunt oameni care au fost trădați de prieteni pe care îi considerau cei mai buni apropiați de pe pământ.

Acum, la maturitate am dat multă atenție proverbului : „Ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!” Mă opresc ușor aici cum se oprește și ploaia atrăgându-vă atenția că ceea ce v-am scris este un pamflet împotriva lingăilor. Nu vreau să credeți că mi se întâmplă numai mie, dar aș vrea să judecați și să hotărâți dumneavoastră. Și dacă totul ar fi însă real, să știți că eu nu voi pleca capul, voi continua să vă scriu pentru că vă iubesc și doresc să retrăim împreună crâmpee din amintirile Focșaniului de altădată. 

Ascund gunoiul sub preș, trag obloanele și pun mătura în doliu pentru iubiții mei tovarăși. Vă salut și vă iubesc, fără frică, de pe „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii”. 

Al dumneavoastră, Daniel Mușat Mureșanu Focșani

Daniel Mușat-Mureșanu a fost polițist, absolvent al Liceului Pedagogic Focșani, secția filologie-istorie, promoția 1982. Este colaborator al Ziarului de Vrancea și autorul cărții „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii” care curpinde o serie de povești dedicate Focșaniului de odinioară, dar și celui actual, cu oamenii săi.  


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.