Aceasta e părerea mea: Tăria alchimiei
Primul alchimist al țării din 2009, ce s-a împiedicat de graiul englezesc încercând să pomenească ceva despre gripa aviară, numea, în cabinetul său, un toboșar la Administrație și Interne. Un percuționist sadea, care, indubitabil, a stat doar vreo 12 zile pe la minister și mai bine de doi ani într-o cămăruță bine izolată fonic, de unde de-abia a scăpat cu membrana tobei intactă. În vremurile de azi, fostul alchimist e edil și mai presus de asta, director de imagine...
În aceeași perioadă de tristă amintire, directorul actual de campanie internă era bine ancorat în funcțiile de conducere al unui județ roșu (altul față de cel la care are aparteneță numele lui, dar la fel de roșu... că doar de.. îi e vecin). Evident că a schimbat ambarcațiunea după cum bătea vântul spre deznădejdea bărcilor perindate de tot felul de corsari, cărora li s-a tocit lemnul de câte ori au fost vopsite.
Bâlbâielile primului alchimist al țării din vremurile noastre (un alchimist trup și suflet care se hrănește cu Metallica) seamănă cu mesajul ambiguu pe care îl poartă încă mare parte din zona rurală, plimbată prin autobuze pe la serbări... („Trandafirii, mamă, trandafirii, că ne-a dat pensie”).
Se mai trezește câte un contribuabil pertinent (ce-o fi avut, domnule, în cap de a pus o asemenea întrebare?) să deschidă vreun subiect despre care alesul nu are habar și nici vreun consilier personal nu i-a scris ceva pe hârtie. Și atunci, ca un făcut… o apă și-un pământ… dacă nu e „altă întrebare” e „nu știu”, dacă nu e „nu știu”, e „voi reveni cu detalii”. Și trebuie să-i credem, că sunt și ei oameni, au problemele lor, poate vreo rată de plătit sau au uitat să plătească întreținerea și figurează cu restanțe în tabelul de la parterul scării, spre surprinderea vecinilor.
Las-o dracu’ de țară! Chiar trebuie să se știe tot?
Ce dacă stânga bea cu dreapta până cad pe sub mese la chermeze de pe marginea lacurilor? Ce dacă au afaceri împreună și își spală reciproc bănuții munciți de spinarea noastră, dar încasați de ei? Ce dacă sunt incompetenți, împreună cu ceata lor de acoliți din ministere – de la secretari de stat până la dactilografe? Ce dacă interesul lor nu suntem noi, ci lupta lor după ciolan?
E clar că au reușit să ne țină, încă, închiși în granițele a două dintre miturile literare românești (Miorița și Ana lui Manole), astfel încât, resemnați, să ne acceptăm neajunsurile, să solidarizăm cu durerea și să ne așteptăm senini sfârșitul. Bine a vorbit Duiliu Zamfirescu în aula Academiei Române, pomenind despre mitul miortic și despre resemnarea specifică nouă „Iată un flăcău voinic, trăind pe corhane cu turma sa, căruia oița bârsană îi spune că au să-l omoare baciul Ungurean și cu cel Vrâncean și, în loc să pună mâna pe bâtă și să se apere, pune mâinile pe piept și face poezii!”.
C-așa-i românu’.
Se pare, totuși, că în perioada electorală le vine mintea la cap… Au niște discursuri atât de coerente și binefăcătoare încât te gândești ce caută ăștia în fața ta și nu conduc vreo economie mamut, de peste mări și țări.
Pe mine, sincer, în 2009, m-a cam durut în spate de aceste mașinațiuni și am lucrat intens la zămislirea primului fecior. După cum se scaldă apele pe aici, cred că mă apuc să mai fac încă unul.
Măcar las ceva țării... viitori plătitori (a se citi ca substantiv) de taxe și impozite.
Adrian Matei
Adrian Matei este redactor al revistei „Salonul literar” și colaborator al Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
