Aceasta e părerea mea: Puterea de a atinge înălțimile
Ne dorim a fi vulturii ce ating albastrul cerului din amploarea aripilor, visăm să ne facem cuiburi în partea vestică a muntelui unde aleargă vietățile occidentale cu covrigi în coadă, unde soarele strălucește mai puternic și hrana se găsește din abundență.
În realitate, suntem niște pițigoi, mici de statură, fără puterea de a atinge înălțimile și cărora le cad în cap găinațul vulturilor.
Într-adevăr, am devenit așa de infimi după ce păsările staliniste ne-au ciuntit aripile și ne-au închis în colivii de fier cu nume sonore: Jilava, Pitești, Aiud, Gherla, Făgăraș, Râmnicu Sărat și multe altele.
A fost primul pas al tiraniei, pas ce a dus către stârpirea păsăretului însemnat cu stea în frunte.
Doctrina uliilor veniți dinspre Est ne-a stins cu adevărat lumina, și-a vopsit discipolii în pene albastre și a întins peste habitaclul nostru o plasă prin care nu puteam să ne întindem aripile.
Teroarea ciocurilor, ascuțite în unsprezece fuse orare, ne izbea țeasta de fiecare dată când încercam să scoatem din gușă un tril de indeterminism.Ba chiar primeam grăunțe calculate pe un răboj, o formă de menținere a subzistenței.
Spre sfârșitul anilor '90, un brav stol a avut curajul să deschidă zborul spre libertate, plătită cu pene smulse și împrăștiate mai întâi la Brașov și mai apoi, de la Timișoara până la București.O libertate pe care mulți nu am înțeles-o nici până în ziua de astăzi.
După ce am spart coliviile ne-am trezit înconjurați de puii cei tineri ai bătrânilor ulii. S-au năpustit asupra noastră cu o minciună gogonată - himera pe nume “democrație”.
Am învățat de atunci și până acum că noi avem o singură menire - să-i votăm, în rest nu prea avem multe de comentat în fața lor.Și bineînțeles să strângem grăunțe, cât mai multe, să muncim până la epuizare pentru ei. Iar ei să-și facă cuiburi care se întind pe mai multe crengi, ba chiar copaci (dacă nu ne trezim că rămânem și fără ei într-o zi).
În anul electoral sunt prietenii noștri - ne aruncă ceva semințe și curăță crengile. Își trimit privighetorile să ne cânte de dimineața până seara, iar ei zboară în jurul nostru etalându-și penele bogate.
Păsăretul tânăr, mai curajos, și-a luat zborul peste mări și țări și a strâns grăunțe pentru păsări occidentale, mai destupate la minte în fața cuvântului “democrație”, și cu un simț corect al remunerației muncii.
Acum ni-l dorim întors acasă, cuiburile vechi au rămas goale. Degeaba copacii sunt plini de cuiburi noi, construite cu sudoarea străinătății, tot goale sunt și ele, stăpânii lor nu s-au întors încă acasă. Și de ce ar face-o? În condițiile în care, la noi, există un corb pe fiecare creangă, care te așteaptă să-ți dea cu pliscul în cap și să te arunce în colivie, ca pe vremuri.
Cât vom mai accepta să ne scăldăm în praful sărăciei?
E timpul să zburăm, să depășim limitele, să ne creștem aripile din tuleie străbune și să atingem înălțimile. Înălțimile noastre, astea de deasupra copacului nostru de unde ne-am tras seva.Cerul nu e doar al lor, e al tuturor. La soare avem acces toți, indiferent de culoarea penelor, mărime sau ciripit.
Lațul corupților nu a fost, nu este și nu va fi în veci stăpânul nostru!
Adrian Matei
Adrian Matei este redactor la revista „Salonul literar” și colaborator al Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
