De la aforismele ”Cine nu are bătrâni, să-și cumpere”, până la ”Vinul învechit e mai bun”, ar trebui să respectăm vocea înaintașilor ce erau modele de educație și de cultură. Fără munca lor, considerate de mulți literați ai vremurilor actuale ca fiind mediocră, ne era aproape imposibil să ne exprimăm românitatea în acest spațiu carpato-danubiano-pontic. Și nu mă refer aici la academicieni, oameni de stat sau scriitori, ci la oameni simpli, din popor și la pildele lor. Pilde, continuate de tradiții - colinde, balade populare, fie așternute pe hârtie, fie date din gură în gură, ce greu se mai regăsesc azi, chiar și în mediul rural românesc. Nu mai vorbim de cel urban, unde pe un sec și scurt ”Leru-i ler” (sărmanii colindători neavând măcar habar semnificația acestei sintagme), se dorește doar un folos material.

Epigonă, generația tânără se leapădă de ei, atotștiutoare, considerându-i inutili, marginalizându-i într-un colț de casă și făcându-le mereu semn să închidă gura.

Valorile tinerilor sunt necoapte, dar orgolioase, pline de personalitate și mai mereu, după gândirea lor, superioare valorilor experimentate,

Sfatul unui om cu tâmplele cărunte se traduce azi într-un ecou al șoaptelor ce nu pot trece de barierele, aparent virile, ale contemporaneității.

Peste acest comportament obraznic se ridică expresia latină ”Res, ne vorba!”, tradusă în ”Fapte, nu vorbe!”, care scoate la iveală diferența dintre mentalitatea celor ce se confundă cu istoria și cea a unei tagme care confundă valorile cu vedetele. Poate că este de vină și imaginea neagră a politicii din ultimii treizeci de ani, tăvălită în corupție, șantaje, mișculații, trădări și condamnări la închisoare.

În vremuri trecute, bătrânii nu mai erau utili societății, așa că erau exterminați.

Vorbim despre un lapidat, amintit în scrierile lor de  Ovidiu, Herodot, Cicero, Strabo sau Marco Polo. De la aruncarea în prăpastie până la arderea pe rug... 

În societatea tânără, actuală, cel puțin din punct de vedere literar, se conturează un curent de negare a scrierilor ce erau traduse în toate limbile pâmântului.

Dovadă îmi stă vorba unui moșneag ce ofta în fața porții, sprijinit în toiagul la fel de înaintat în vârstă ca și cel ce îi căuta sprijinul.

- Băiete, să nu faci din anii tinereții o virtute, pentru că vor trece ca fumul și te vei trezi singur, în mijlocul unui pustiu, din care toți ce îți cântau cândva în strună nu se vor sinchisi să te scape!

Infatuarea este o ”virtute” a contemporaneității, redusă la tăcere și imobilizată de cuvintele biblice ”Cine dintre voi este făra păcat sa arunce cel dintâi cu piatra”.

Rămânem, așadar, cu absența faptelor concrete...

Apa unui râu spală pietrele din albia lui până le transformă în nisip. Nisip ce poartă în granitul lui mărunțit faptele ”înțelepților”...

Adrian Matei

Adrian Matei este redactor al revistei „Salonul literar” și colaborator al Ziarului de Vrancea