O libertate grea, insuportabilă!
Mai bine mă duc înapoi, la puşcărie! De când am ieşit afară, o duc tot mai greu...
Acestea sunt cuvintele unui puşcăriaş, recent liberat din penitenciar. După un schimb obişnuit de cuvinte, omul începe să povestească despre viaţa din penitenciar, cu urmă de regret, în sensul că tânjeşte după condiţiile de acolo. „Se trăieşte mult mai bine acolo decât afară”, spune el, aducând imediat un noian de argumente, printre care şi cel medical. Afară, dacă mă îmbolnăvesc, mă întreabă de carnet de sănătate, de medic de familie, de contribuţie, de bani pentru medicamente, sau se ajunge la şpaga pe care trebuie să o plătesc, dacă e cazul de vreo operaţie. În penitenciar, numai dacă spui că te doare în cot, imediat vine medicul şi te consultă. Dacă vrei o operaţie, ai şanse reale să o faci, fără niciun ban. De şpagă, nici nu poate fi vorba! Celelalte condiţii sunt foarte bune: mâncarea este la timp şi foarte bună. De condiţiile igienice nici nu mai vorbesc! Păi ştii dumneata, zice el, ce mâncare se pregăteşte acolo când vin sărbătorile? Când vine Paştele sau Crăciunul? Nici nu visez acasă la asemenea mâncăruri! Şi spectacole, şi obiceiuri, şi televiziune, şi presă, de toate.
Acasă, când am ajuns, nu mă aştepta nimeni. Vreo două zile am mers pe la fraţi şi surori după care am plecat la casa mea aflată în paragină de câţiva ani, de când m-au arestat. Nu am nici geam la fereastră, iar noaptea e tot frig, deşi a venit primăvara. Uşa nu se închide bine. Iar de mâncare nu am nimic. Am mers cu ziua la muncă şi am mâncat pe unde am lucrat, dar când nu mă ia nimeni la muncă, stau flămând. Singurul lucru de care mă bucur este libertatea, dar parcă toate celelalte o fac pe această libertate să fie grea de tot, insuportabilă aproape. Am bătut la multe uşi să mă angajez. Toţi mă întreabă de unde vin. Trebuie să le spun de unde! Şi cu asta speranţa mea de angajare s-a spulberat...
Am greşit cândva, am furat şi am fost prins. Am făcut pedeapsa meritată. Acum vreau să redevin om ca toţi ceilalţi. Am voinţa necesară, dar toţi mă resping ca pe ciumă.
Stau şi mă întreb: De ce statul are atâta grijă de mine când sunt închis şi după ce ies afară nu mă mai recunopaşte ca fiind cetăţeanul său?
Cineva mi-a spus la ieşire că voi fi urmărit de organele de poliţie ca să nu mai fac vreo boacănă. Dar în integrarea mea în societate şi în lupta mea cu toată lumea şi tot sistemul de la noi pentru a mă reintegra, există cineva care să intervină, să mă ajute? Am întrebat peste tot, la Poliţie, la Primărie, la Tribunal, chiar şi la ieşirea mea de la Penitenciar pe cei care îmi făceau documentele de liberare, dacă mă pot ajuta să capăt un loc de muncă, să pot trăi normal. Cum aproape toţi mi-au răspuns prin ridicarea umerilor, nu-mi rămâne decât să tânjesc după viaţa din penitenciar şi să fac demersuri serioase pentru a ajunge înapoi, acolo unde condiţiile de viaţă sunt mult mai bune decât cele de afară, din libertate.