Ganduri de la suflet la suflet
Sunt profesori care, înainte de toate, sunt deschizători de drumuri, arhitecţi de vieţi umane, pentru că plăsmuiesc omul de mâine, pentru că văd în tine, ucenic, elev sau învăţăcel, lumina talentului şi a vocaţiei şi o hrănesc pas cu pas ca pe o floare.
Sunt puţini, dar lasă un semn adânc, şi acolo, în căsuţa în care i-am păstrat în suflet, emană mereu o caldură sufletească şi o înţelepciune care ne călăuzesc paşii mai târziu.
Eu am avut norocul să cresc sub ochiul atent al unui astfel de profesor, domnul Mircea Dinutz. A fost unica persoană determinantă în ceea ce priveşte alegerile mele de viaţă, pasiunile mele! Şi mai frumos este faptul că nu mi-a fost profesor direct, la clasă, eu fiind elevă a Liceului Pedagogic, iar dumnealui predând la Colegiul Naţional Unirea, l-am cunoscut personal în 1997, la faza naţională a Olimpiadei de română şi de atunci a devenit mentorul meu: mi-a îndrumat lecturile, condeiul, m-a convins să dau la Litere la Bucureşti, mă aştepta la sfârşit de săptămână la întoarcerea de la facultate şi ore în şir stăteam la poveşti: Manolescu, Cărtărescu, dl. Prof. Florin Mihăilescu etc. Căci nu era doar profesorul de limba si literatura română foarte exigent, competent şi respectat de colegi, deşi a păstrat mereu o anumită distanţă, era şi criticul literar (în Uniunea Scriitorilor din anul 2008), al meu, al nostru, al tuturor, lăsându-ne moştenire un patrimoniu imens de la „Marin Preda - patosul interogaţiei" până la “Anamnezele necesare”, trecând prin „Popasuri Critice", apoi seria de patru volume incluse în cliclul „Scriitori vrânceni contemporani" şi „Tabletele de duminică", fără să omitem aportul imens, în calitate de redactor şef, din 2008, la realizarea, cu sudoare şi bucurie, a revistei de cultură şi artă “Pro Saeculum”.
Cât despre Mircea Dinutz- dascălul, an de an olimpiadele au avut câştigatori din clasele lui la toate nivelele. Elevi buni, silitori şi talentaţi pe care a ştiut să-i motiveze, cum făcea şi cu mine, şi să-i pregătească cu mare dăruire şi probitate intelectuală şi morală.
Un om singur, care a dedicat întreaga viaţă elevilor săi şi literaturii, o somitate care face onoare plaiurilor mioritice.
Mucalit, frecvent în polemică cu ceilalţi, cred ca o singură dată mi-a lăudat un articol. În rest, tânjeam după o aprobare scurtă cu capul, cu teama de a nu primi una din acele priviri interogative sau vreo interjecţie care te făcea sa simţi transpiraţia rece curgând pe şira spinării.
Mi-a făcut multe daruri. Reproşurile de atunci le-am păstrat, şi azi, mă întorc mereu la regulile lui.
Îmi amintesc ziua în care i-am spus că plec. Am petrecut cu dumnealui o oră întreagă cu un nod greu în gât, răsfoind ultimul număr al revistei “ProSaeculum”, sperând că n-o să-mi pună nicio întrebare, ca să nu-mi tremure vocea de plânsul înecat. A fost prima oară când am descoperit cât de mult contează această persoană în viaţa mea si cât am învăţat de la dumnealui.
Acel nod în gât l-am simţit mereu, de fiecare dată când îl sunam de departe, dar prin telefon n-am avut niciodată curajul să-i mărturisesc cât îi sunt de recunoascătoare şi, din păcate, nu voi mai putea să-i multumesc. A plecat în vârful picioarelor, lăsând orfani ataţia foşti elevi, lăsând orfană o revistă, pe noi toţi. Dar sunt convinsă că gândul meu bun (al nostru, al tuturor) ajunge până acolo sus de unde încă mă/ne mai urmăreşte cu interes şi dragoste.
Mulţumesc, Stimate Domnule Profesor Mircea Dinutz!
Doctorand Diana-Loredana Pavel
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
