Jurnalism cetatenesc

Focșani, orașul meu cochet

Ziarul de Vrancea
8 apr 2017 10035 vizualizări
Focșani - un oraș atât de frumos încât îmi număr zilele până când o să pot pleca din acest târg.

Locuiesc în Focșani, un oraș mic din marea și superba Românie. Un oraș atât de frumos încât îmi număr zilele până când o să pot pleca din acest târg. Nu iese din tipicul românesc. Pentru a mă face înțeleasă, vreau să descriu cum e o zi în Focșani sau mai bine zis cum e să trăiești într-o societate „de invidiat” aș putea spune.

Ies din casă și mă lovesc de realitatea crudă

Sunt o simplă fată de 15 ani. Ies din casă. De aici începe realitatea crudă pe care toți oamenii ce nu suferă de un retard mintal o îndură în fiecare zi într-o țară precum România. Mă îndrept spre stația de autobuz pentru că sunt nevoită să folosesc un mijloc de transport, din păcate, plin cu oameni, pentru a ajunge la liceul ce e la aproximativ 3-4 km de casa mea. Mă urc într-un autobuz mic și menționez că am plătit bilet. În cele mai multe cazuri nu mă așez pe scaun, pentru că am bunul simț de a-i lăsa pe cei cu vârsta înaintată să se odihnească, dar acum s-a făcut să nu fiu în cea mai bună stare și mi-a dat prin cap să mă așez într-unul din cele muuulte locuri libere, crezând că dacă o să fac asta, n-o să afecteze pe nimeni. M-am pus în spate pentru a mă asigura că locurile din față rămân libere și poate dintr-o anumită jenă, deoarece stau jos chiar dacă autobuzul este relativ liber. M-am așezat lângă o femeie în vârstă de 50 de ani, iar singurele persoane care stăteau în față erau o femeie în vârstă de 40 de ani, arăta a profesoară și un adolesecent ce mergea la un liceu din apropiere. 

„Să te ridici acum că de nu te ia dracu!”

Totul bine și frumos până la următoarea stație, unde a dat norocul peste mine. Intră un băiat de etnie romă, își plătește bilet și stă în picioare. Îi cunosc. Îi cunosc după gesturi, după modul în care se mișcă și se uită, dar în niciun caz după culoarea pielii. Am vrut să îi evit privirea pentru că eram sigură că e acel tip de om. Omul pe care îl întâlnești peste tot în orașul meu, iar acesta l-aș putea numi chiar un caz bun pe lângă celelalte. Vine în dreptul meu, mă ia de umăr și îmi spune „Să te ridici acum că de nu te ia dracu!”. Evident că m-am ridicat și i-am zâmbit cum îi zâmbesc unui prieten, dar problemele psihice nu se șterg cu un zâmbet. Mă duc către doamna de 40 de ani, crezând că acolo o să fiu în siguranță și având în vedere că am atâția adulți în autobuz nu mi se poate întâmpla nimic. Băiatul continuă și aberează neîncetat „Pentru asta plătesc la primărie. Tu te duci și te așezi în bancă, de aia se duc toți în străinătate la muncă, uite cine e viitorul României. Îi dau două palme acum de nu se mai trezește.” 

Am avut iluzia că trăiesc printre oameni...

Nu-l bag în seamă, evit să-l privesc, iar toate privirile sunt îndreptate către mine și îmi așteaptă reacția. Aveam impresia că sunt un fel de telenovelă mergătoare, gândindu-mă că în tot acest timp am avut iluzia că trăiesc printre oameni, când, de fapt, nici nu știu ce specimen stă în fața mea. Furia acestuia plusează cu blesteme „Să vă dea Domnu’ cele mai grele boli și să muriți în chinuri”. Da, am coborât la următoarea stație și am mers prin ploaie până la liceu, dar nu asta e important. Importantă este reacția șoferului, a celor două doamne sau a celorlalți oameni din autobuz, sau mai bine zis lipsa de reacție. Șoferul se uita în oglinda retrovizoare și parcă se uita la „Ochii din umbră” cum un copil este blestemat și amenințat în spatele lui, în timp ce ceilalți oameni (impropriu spus) parcă se amuzau în acel moment. Revoltant este că mergând pe stradă în drum spre liceu, cu lacrimi în ochi să fiu fluierată de un grup de „băiețași” și să fiu strigată „pisi” fiind un mare motiv de amuzament. Revoltant este că mergând pe bulevardul orașului meu să mă întâlnesc de mai multe ori cu oameni trăgând din pungi diferite substanțe, ca la câțiva metri să fie o mașină de poliție patrulând liniștită de parcă am trăi într-un norișor de zahăr, întrebându-mă ce au de spus părinții către copiii acestora când ei îi întreabă: ”Ce fac oamenii aștia de pe stradă cu punga la gură, mami?”

„N-avem cu ce să vă ajutăm...”

Revoltant este ca cei ce ar trebui să fie de partea noastră, de partea societății, ne răspund cu „N-avem cu ce să vă ajutăm. Noi nu putem face nimic. Sunați și dumneavoastră la 112 când mai întâmpinați problema.”

Am intrat în liceu. Gata. Am scăpat de tot și acum pot să mă liniștesc. Intru în corpul unde învață și elevi de gimnaziu și dau de o fată de clasa a 6-a cu o boxă în mână, ascultând manele la maxim în timp ce doi băieți se împing și se înjură în fața colegilor amuzați.

Aceasta a fost o zi din viața mea în orașul meu cochet, Focșani.

 

Irina Drăgulean 

Cine este Irina Drăgulean?

Irina Drăgulean este o puștoaică de 15 ani care învață, trăieste și se cunoaște prin scris. Este în clasa a 9-a la Colegiul Național "Alexandru Ioan Cuza" din Focșani . Ea și scrisul au devenit prieteni dintr-o pură coincidență. “El este prezent în mine, viu și strigă în momentele în care sunt supraîncărcată de emoții. M-am întâlnit prima dată cu acestă pasiune la sfârșitul clasei a 8-a în anumite momente de presiune. Scriu pentru mine și pentru tinerii din jurul meu, pentru că noi suntem viitorul adevărat, iar prezentul se bazează pe noi”, precizează adolescenta. Pentru mai multe articole scrise de Irina Drăgulean, accesați link-ul irinadragulean.wordpress.com.


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 2

Adaugă comentariu
Alexa, acum 195 zile, 16 ore, 12 minute, 45 secunde
Felicitari pentru pasiune si la cat mai multe articole! Mi s-a intamplat si mie ceva asemanator dar surpriza nu in Focsani ci in Cluj acolo unde am terminat facultatea. Consider ca tara asta este o citeste integral
Calota.Gh., acum 195 zile, 20 ore, 52 minute, 26 secunde
Irina, nu este o contradictie intre graba cu care astepti sa pleci... si afirmatia ca ...noi suntem viitorul tarii? Aspectele aduse in discutie sunt dureros de adevarate! Sunt ranile noastre, dar si citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.