Jurnalism cetatenesc

Aventura mea londoneză 1

Ziarul de Vrancea
16 mar 2017 1223 vizualizări
Ajutaţi-mă să o găsesc pe Mădălina din Odobeşti

Această experienţă face parte dintr-o serie de evenimente care mi-au schimbat viaţa 

 Am fost 3 zile în Londra şi nu am reuşit să văd nici Big Ben, nici Westminster Abbey, nici London Eye, nici vreun magazin de suveniruri. Nu m-am plimbat cu double-decker-ul, nici nu am intrat în British Museum. Făcusem asta deja prima oară când am fost acolo, aşa cum face toată lumea, iar weekend-ul trecut mi-am dorit să văd Londra altfel. Am plecat singură. Mi-am propus să mă relaxez, să mă plimb şi să mă distrez, nu să bifez vreun obiectiv sau să merg la cumpărături. De altfel, nu mi-am cumpărat nimic. Am plecat cu un bagaj minuscul şi m-am întors cu aceeaşi geantă aproape goală. Trebuia să stau două zile, ajunsesem vineri noaptea, am aterizat chiar la miezul nopţii şi urma să plec duminică seara la 21:30. Am mai stat o zi însă. Sâmbătă mi-am dat seama că vreau să stau mai mult şi mi-am cumpărat alt bilet de avion, cu plecare luni la 18:00. Biletul pierdut m-a costat 50 de euro şi tot atât costase şi cel nou. Probabil că am făcut cea mai bună investiţie cu cei 50 de euro in acest an pentru mine. Cred că peste ani, voi simţi că această experienţă face parte dintr-o serie de evenimente care mi-au schimbat viaţa.

Mi se pare că am o misiune specială şi oamenii din jur la fel

 

Sunt atâtea lucruri care mi s-au întâmplat şi pe care le-am trăit în aceste câteva zile, încât aş putea să scriu până mâine şi nu aş termina. Iată primul lucru pe care vreau să vi-l împărtăşesc. Când am plecat, lângă mine, înainte să pornesc spre control de securitate, s-a aşezat o fată. M-am gândit imediat că este ceva providenţial. Poate pentru că aşa gândesc, că mi se pare că am o misiune specială şi oamenii din jur la fel, mi se şi întâmplă des… lucruri speciale. Ne-am ridicat în acelaşi timp când s-a anunţat poarta de la care urma să plece avionul şi ea, confuza, a întrebat dacă trebuie să mergem spre dreapta. Arată spre birourile de check-in care erau de asemenea numerotate, dar porţile erau în partea opusa. I-am arătat unde mergem pentru a trece de securitate şi mi-a spus că are emoţii. M-am oferit să stau cu ea până decolam. A spus că era a doua oară când zbura în viaţa ei. Poate tocmai de aceea, la securitate a fost surprinsă că nu poate trece cu produse cosmetice lichide de peste 100 ml. I-au confiscat un gel de dus şi o loţiune de corp. Mi-a părut tare rau. Am stat de vorbă până am plecat. O chema Mădălina şi era din Odobeşti. Avea 25 de ani, pârul şaten, lins, şi ochii verzi. Deloc machiată. Purta o bluză neagra şi blugi închişi la culoare. Avea o geantă mică, la fel ca mine şi am crezut că pleacă tot pentru 2 zile. Îşi trimisese însă bagajele voluminoase cu un autocar. Pleca pentru totdeauna. Sau cel puţin aşa spera. Nu lasă nimic în urmă. Am întâlnit-o într-un moment de cotitură în viaţa ei. Avea o soră, iar părinţii ei erau plecaţi la muncă în Italia. Muncise de mică la un bar-restaurant şi la un magazin de instalaţii. Stătea mult în picioare, muncea de dimineaţa până seara, dar avea nevoie de bani. Era de doi ani căsătorita cu un băiat din Odobeşti. S-au cunoscut la barul unde servea ea. Într-o zi el i-a zis că o place şi ea nu l-a luat în seamă. Poate şi pentru că era glumeţ. Am auzit-o vorbind la telefon cu el, aveau amândoi foarte mult umor. Se tachinau, râdeau tot timpul. Asta mi-a plăcut cel mai mult la ea. Din aprilie, el era plecat. A mers la Londra unde mai erau nişte cunoştinţe ca să se angajeze şi a reuţit. Lucra ca şofer acolo şi trăia aproape de alţi români veniţi cu acelaşi scop: să câştige bani cât să trăiască decent. Cu munca în România, câştigau 600 lei, poate cu noroc 1200 lei. Din acei bani plăteau chirie, plăteau curent electric, cartele de telefon, mâncare, câteva haine şi… nu rămâneau cu nimic. Cu munca în Marea Britanie puteau munci la fel de mult şi totuşi să pună bani deoparte, să trimită bani acasă, să îşi permită şi mici bucurii. Pe mine m-a impresionat că el era plecat deja de 5 luni. Eu nu cred că aş fi rezistat în situaţia asta: părinţii plecaţi la muncă, soţul plecat la muncă. La 25 de ani, singură, fără să ştiu dacă soţul se va întoarce vreodată sau dacă eu voi pleca dupa el? De câte ori nu am auzit de cazuri în care unul pleacă şi apoi anunţă că şi-a găsit acolo pe cineva.

 

Dar Mădălina era optimistă şi sigură pe ea şi pe relaţia ei

 

Îşi dorea să aibă un trai mai bun, cât să poată face un copil fără grija zilei de mâine şi să îi poată oferi apoi o educaţie bună. Ea nu vorbea engleză şi pleca la Londra pentru o viaţă mai bună: ştia că urmează să îi fie greu. Ce ar fi fost viaţa ei dacă ar fi avut mai mult acces la educaţie? Poate că noi cei care am mers la şcoală, am făcut meditaţii, am mers în tabere şi în excursii, am avut acasă cărţi, dicţionare şi computer, pare că educaţia e gratuită. Nu e. O educaţie bună costă şi înseamnă mai mult decât să fii înscris la şcoală. Înseamnă să te încurajeze părinţii, să nu ai altă grijă decât să mergi la şcoală, să ai acasă tot ce îţi trebuie ca să îţi faci temele fără alte griji decât ce fac ceilalţi colegi, înseamnă inclusiv să vezi şi să încerci lucruri, nu doar să scrii pe tabla şi în caiet. M-a mişcat faptul că această fată modestă care a luptat mereu pentru pâinea ei, şi când ar fi trebuit să se gândească cum să se îmbrace, preţuia totuşi educaţia şi îşi dorea să investească în educaţia copiilor pe care dorea să îi aibă. Despre mine nu a ştiut decât că mă cheamă Andreea şi că am 32 de ani. Era foarte discretă, nu mi-a pus întrebări, în schimb vorbea cu plăcere despre ea. M-a şi avertizat: “Vorbesc mult, ai grijă!”, dar mie îmi plăcea să o ascult. Cu soţul vorbea neîncetat pe Facebook Messenger, făceau şi videocall, şi i-a spus că şi-a făcut o prietenă. Nu a durat mult până m-a întrebat unde mă întâlnesc cu prietena mea în Londra, până unde iau trenul. Voia să mă duca ei cu maşina. Nu era în drum, dar au zis că mă duc cu mare placere. Ce uşurare! Probabil că urma să pierd trenul, ar fi plecat la numai 30 de minute de la aterizare, iar autobuzul, alternativa, mă ducea în timp dublu în centru, adică o oră şi jumătate. Aş fi ajuns la 3:30 am, ora Londrei, adică 5:30 am pentru mine, la destinaţie. Orice scurtătură era binevenită. I-am mulţumit. La aterizare, am fost martora celei mai frumoase îmbrăţişări. Mădălina s-a întâlnit cu soţul ei după 5 luni. S-au strâns în braţe tare, tare, iar mie mi-au dat lacrimile de emoţie. Rar vezi atâta fericire autentică, pe viu, lângă tine. M-am îmbarcat şi m-au întrebat unde e adresa la care stă prietena mea. Era exact în celălalt capăt al Londrei faţă de unde mergeau ei, dar m-au dus până în faţa casei. Nu m-au lăsat să plătesc nici măcar parcarea la aeroport, 3 lire!

 

Mi s-a părut că sunt oameni cum rar mai întâlneşti

 

Am stat de vorbă cu ei pe drum despre viaţa lor acolo şi mi s-a părut că sunt oameni cum rar mai întâlneşti. Generoşi, isteţi şi amuzanţi. “Suntem la doctorat aici!” şi am râs chiar dacă eram frântă la 2 noaptea. Soţul Mădălinei şi prietenul cu care sosise erau şoferi la Londra. Ne aduseseră şi suc şi Mădălina voia să îl iau la pachet dacă nu beam atunci. Numai bunica mea şi oamenii buni crescuţi la ţară îţi mai pun în traistă, aşa. Mi-a părut rău că nişte oameni cu atâta bun simţ au plecat din ţară ca să aibă condiţii minime de trai. Exportăm nu doar mână de lucru, ci şi minţi bune şi suflete mari. Poate că la ştiri apar români care fură sau cerşesc, dar eu cunoscusem în noaptea aceea românii despre care nu scrie nimeni. Am ajuns şi au făcut cunoştinţă cu prietena mea care mă aştepta, răcită, acasa. Altfel, nici nu aş avea dovadă că îngerii mei ar fi existat. Nu am făcut schimb de numere de telefon, nici nu ne ştim numele de familie. Nu am nici poză cu ea, desigur. Mădălina nu mă va contacta poate pe Facebook sau nu îmi va găsi blogul căutând numele meu. Nici eu nu o pot găsi pe ea, deşi am rămas cu acest gust amar, că nu i-am mulţumit destul, că nu o să mai ştiu ce face, cum se adaptează în Londra, dacă are nevoie de ceva şi dacă o pot ajuta. Dacă o ştiţi cumva pe Mădălina de 25 de ani din Odobeşti care a plecat pe 23 septembrie în Londra, vă rog să îmi spuneţi. Să mă ajutaţi să o găsesc. Mulţumesc!

Sursa: www.andressa.ro.

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.