Ideea
Ideea a luat fiinţă când a apărut filosofia sau exista înainte de naşterea filosofiei? Ce este Ideea? De exemplu Ideea de frumos... Ce este frumosul? Ce este întrebarea? Ce este sau cine este cel ce întreabă? Ce este omul? Şi putem continua aşa până cădem în aporia - termen ce exprimă o gaură neagră a gândirii. Un abis. Un fel de vid sau neant. Un labirint. Ceva în care te afunzi şi nu mai găseşti ieşire. Un circuit închis. Un cerc al minţii. Un carusel filosofic.
Am şi eu o Idee
Sunt om. Am şi eu o Idee. Ideea mea este... Nu, acest început nu e bun. Trebuie scris şi gândit altfel. După atâţia ani de filosofie se mai poate scrie ceva altfel în acest context? E simplu. Filosofia înseamnă (ad litteram) iubire de înţelepciune. Dar dacă citim filosofie devenim mai înţelepţi? Nu cred. Nu devenim nici mai înţelepţi... nici mai frumoşi. Dacă citeşti o carte despre frumuseţe nu înseamnă că o să fii şi tu mai frumos. Frumos eşti la chip şi la suflet prin naştere şi experienţă. Nu te fac mai frumos cărţile pe care le citeşi, ci Ideile. Sau, la singular, Ideea. Ideea ce-ţi rămâne din cărţile citite te face altfel. O carte te poate face alt om, doar dacă tu vrei asta. Niciodată filosofia... sau psihologia (teologia, istoria, literatura... etc.) nu te schimbă dacă tu nu vrei aşa ceva. Important e să vrei. Să îţi doreşti să te schimbi.
Nu vreau să am iluzia ca sunt scriitor
Ideea mea de fond este iubirea. Doar că eu vreau să pun accent pe altă idee. Ideea generală e că eu nu ştiu să povestesc. Am idei, dar nu am poveste. Orice scriere fără poveste, e o scriere prea ideatică... prea mult idealistă. Bine, scrierea mea nu tinde să fie ideologie sau filosofie. Nu vreau să am iluzia ca sunt scriitor. Vreau să devin scriitor. Orice om dacă îşi doreşte ceva şi perseverează... poate să devină ceva. Acest ceva are un început. Un început bun sau rău. Un început bun sau mai puţin bun. În iubire orice început trebuie să fie bun. Dar dacă nu este bun? Dacă nu este bun atunci nu este iubire. Nu putem să vorbim despre iubire în alt context. Contextul iubirii este armonia. Fără armonie nu putem să vorbim despre iubire. Ideea în filosofie este un mic Dumnezeu. Nu-i nicio blasfemie. Filosofia se raportează la Idee, cum se raportează un credincios la Dumnezeu. Dumnezeu prin definiţia Sf. Ap. şi Ev. Ioan, este IUBIRE (I Ioan 4, 16). Doar că e absur că omul recent a făcut din Dumnezeu un om cu care se trage de şireturi la orice pas. Iar cel mai urât e faptul că e atât de înjurat acest Dumnezeu, care nici nu există pentru aceşti indivzi spurcaţi rău la gură. Păi dacă nu există atunci de ce înjurăm de Dumnezeu şi de cele sfinte? Nu e absurd? Dacă noi nu avem nicio tangenţă cu biserica de ce ne pasă că a devenim un fel de SRL şi nu taie chitanţă pe acatiste şi când vinde lumânări? Nu-i aşa că mai bine aprindem becuri în loc de lumânări? Nu-i aşa că trebuie bon fiscal la orice lumânare? Nu-i aşa că biserica face bani fără număr ca maneliştii şi e bine ca popii să fie traşi la răspundere? Nu-i aşa că ProTV are dreptate? Nu-i aşa că putem face show când vine vorba de biserică şi de Dumnezeu? Nu-i aşa că Eminescu era nebun când a afirmat că biserica este maica neamului românesc? Nu-i aşa că mai bine dăm dracu pe toţi şi pe toate că oricum nu există nici Dumnezeu şi nici diavol? Tot acest circ ortodox este o manipulare, nu? Totul este o poveste, un mit... nuuu?
Se spune că omul crede în Dumnezeu din frică
Vorbim de Idee sau de cutia milei? Se spune că omul crede în Dumnezeu din frică. Sau că omul e prea sensibil, prea milos şi aşa a inventat Ceva şi acest ceva este Dumnezeu. Ideea pentru mine este o enigmă, o taină... Dar Ideea de Dumnezeu este o realitate. Nu sunt deloc străin de Ideea de Dumnezeu şi nu o spun ca mândrie, dar sunt fericit să fiu un om credincios. M-am născut credincios şi sunt credincios. şi nu cred de milă sau de frică. Nu sunt un credincios sentimentalist şi nici raţionalist. Sunt un credincios normal. Cred cu toată fiinţa că e ceva firesc să ai dragoste şi nădejde în Dumnezeu. Credinţa e un lucru firesc. Nu se poate demonstra, dar nici nu se poate nega. Negarea de fapt este o afirmare sau o mărturie. Dumnezeu nu există, înseamnă afirmare şi mărturisire. Numai a spune numele lui Dumnezeu... deja e ceva afirmativ. Indiferent de context, numele lui Dumnezeu e ceva sacru. A fi profan înseamnă a fi om autonom, gen - omul este măsura tuturor lucrurilor.
Dănuţ Belu
Dănuţ Belu are 28 de ani, este absolvent al Facultăţii de Teologie Didactică a Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi şi scrie pe blogul danutbelu.blogspot.ro.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
