Colţul poeziei
Vorbesc şi-oi vorbi mereu,
Cu drag despre satul meu...
Vreau să strig a mea strigare,
Cand la răsărit apare...
Soarele, galben, rotund,
Poate dealurile-aud
Durerea ce-o port acum
Pentru satul meu cel bun,
Care e numit “cătun”.
Micuţul cătun de altădat’
Azi este un mandru sat,
Cu oameni varstnici şi copii,
O şcoală, două ctitorii.
Cu dealuri şi grădini bogate
Şi, totuşi, cineva nu poate,
Sau poate cineva nu vrea
Acest sătuc din ţara mea.
Să nu fie cunoscut
Acolo, un cătun ţinut,
Ascuns de-un gand răutăcios,
Satul meu tanăr, frumos.
Aşezat cu faţa către soare
Ca o domnişoară care
Cosiţele îşi împleteşte strans
Într-o năframă al ei plans;
Înăbuşit, sfios, sub geană,
Că nimenea n-o baga-n seamă!
Rugandu-se mereu la Dumnezeu,
Ca gandul bun, al meu şi-al tău
Să fie scris pe harta ţării,
Cand soarele la culmea zării
Aruncă peste noi o rază lină
Şi peste satul meu ca o grădină.
Ce ţine grijuliu în sanul lui
Cele de trebuinţă omului!
De toate omul are-n bătătură
Şi de aceea, dragă Fundătură
Am să vorbesc de tine tuturor,
Rupand din inimă un colţişor,
Pe care vreau să scriu cuvantul: SAT!
Mandră Fundătură, plai binecuvantat!
Mariana M. POPA – Fundătura Vrancei
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
