Dezechilibrul sorţii noastre
Adică, nu ai mei de sânge mi-au pierit. Dar ai mei de suflet lăcrimează. Şi suferă. Şi oftează. Şi nu au alta decât să se ducă mai departe. Cârnind, şchiopătând, cu boabe de lacrimi verzi de strepezeala neputinţei, între sughiţuri şi poticneli ale sufletului prea împovărat de viitoarea lipsă a persoanei. Proprii, căci cel ce s-a dus a sămânţat un bob în fiecare dintre cei rămaşi, adică-n noi, nevoitorii de a le supravieţui nu oricum, ci aşa cum ne-au învăţat. Cum au fost învăţaţi.
Cum reuşesc unii să se ridice...
N-am nici cea mai vagă idee cum reuşesc unii să se ridice şi să aibă chiar verb, după o dezlipire de-o aşa mărime. Sunt zece ani de când mă tot străduiesc, mă tot pornesc la ceva care să mă ducă spre undeva, însă îmi lipseşte exact sensul Lor, al celor care m-au lăsat de izbelişte şi care s-au hotărât deopotrivă să mă lase şi să mă ia cu ei. Ruptă, dezintegrată, mai părăsită decât ultima şi cea mai rea dintre amantele nedorite, mai uitată decât cea mai neinteresantă pagină de viaţă. Şi în toţi zece ani, repetitiv, retrăiesc pierderi de suflet, rememorez spargeri de inimă, aruncând cu ploi de sentimente peste cer, peste pământ şi peste ape, cu tot focul dorului de neexplicat şi neoprit. Pe care nu-l pot potoli. Cred că nici nu vreau. Sau nu cred că pot.
Poate tocmai fiindcă sunt ceea ce sunt datorită unei dispariţii. Poate fiindcă dispariţia a ceea a fost înspre trăitul meu mai intens. Poate fiindcă altfel stelele mi-ar fi furat întâietatea priveghiului, norii mi-ar fi turnat barieră înspre vise, cerul mi-ar fi limitat dorinţele. Poate că tot ce sunt înseamnă continuu şi pentru ei, cei care au fost. Că ei sunt, fiindcă ne-au fiinţat pe noi. Că noi fiinţăm pentru ducerea înspre perfect a visului lor. Iar visul lor suntem chiar noi. Şi cei pe care ne-au învăţat ce şi cum să-i învăţăm. Ca ei, ca noi, ca acei ce vor urma. Să nu pierim, să nu ne prăpădim, să nu distrugem frumosul pentru care ne-au creat cu drag. Aşa sunt ei, Bunicii noştri… Ar trebui să mă simt… într-un fel. Cred. Ar trebui să… cred… într-un fel. Simt. Dar nu mai are cine să-mi dea dreptate simţirii sau crezului. Şi atunci nu mai simt. Şi nu mai cred. În niciun fel. Până la reîntâlnirea sau refacerea Lor, alor mei, alor noştri de suflet, de trăire, de vieţuire şi de nedurere. Poveste de nepovestit, păţanie de nepăţit, trăire de prea trăit.
Marilena Şerbănuţ - Voluntar la Biblioteca Judeteană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea, ţine un curs de limba engleză pentru cei mici şi scrie pe blogul www.marilenaserbanut.wordpress.com.