Jurnalism cetatenesc

Măcar Dumnezeu ne-a făcut tineri…

Dana Lepădatu
26 oct 2016 463 vizualizări
Plouă greu în oase, iar viaţa mi-o privesc trecând prin faţa ferestrei. Bătrâneţea mă doare, dar o ştiu doar eu! Cândva ştiam să merg! Învăţasem de copil că rostul nostru e de a merge în picioare. Nu ştiu de ce am făcut-o. Poate pentru că mama refuza să meargă de-a buşilea şi am cedat eu pentru a-i semăna. Poate pentru că tata insista disperat printr-un larg legănat de mâini şi de genunchi să fac precum face dânsul. Poate pentru că toţi copiii o făceau şi nu aş fi suportat să rămân în urma lor. Nu ştiu… Startul unei generaţii era şi startul meu şi mi-ar fi fost ciudă să-l pied.

 Ciudat e că toţi plecăm în acelaşi timp, dar ne stingem în bătai de vânt diferite. E târziu, plouă şi nimeni nu mă mă mai înţelege, nici eu măcar. Mai trece o zi şi singurul prieten mi-e Dumnezeu. L-am cunoscut prin „înger-îngeraşul meu”, bunica m-a învăţat , săraca bunica, mi se pare că au trecut secole de atunci, îmi pare că a fost doar un vis, un rod al imaginaţiei mele. Îmi pare că nu am existat decât într-o clipă batrână plină de doruri şi amintiri.

Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât amintirile dor din ce în ce mai tare. Iubirile dispar, visele dispar, planurile dispar, reperele dispar, dorinţele dispar. Viaţa îţi devine un lung şir de regrete şi te gândeşti de ce unicul tau prieten, Dumnezeu te-a uitat în singurătate, deşi tu i te rogi în fiecare seară. Singurătatea face din tine un unic exponent al unor oameni ce din viaţă ţi-au intrat în amintire. Prin tine reuşesc să mai iasă la lumină frânturi din vieţi demult apuse. Dar cu ce folos? Cui să i le povesteşti? Cine să te mai asculte? Nici tu nu te mai asculţi, te negi şi încerci să îţi goneşti fricile. Te sperie viaţa, te sperie moartea, te sperie fiecare apus de soare şi fiecare noapte de singurătate, precum te sperie şi fiecare răsărit care ştii că îţi va aduce o nouă zi tristă şi plină de tăceri. O casă cândva plină de oameni, de zgomot, de hărmălaie, de râsete , acum adăposteşte doar ţipătul tăcerii, al bătrâneţii şi al mirosului de naftalină.

Viaţa se petrece printr-o cutie de plastic numită televizor, dar de mult ai renunţat să mai ţii pasul cu ea. A trecut pe langă tine fară să te salute. Te-a lăsat să te reobişnuieşti cu mersul de-a buşilea. De data asta nu mai era nimeni care să te ridice în picioare! Nici urmă de mamă, nici urmă de tată. Nu mă plâng, doar plâng, e tot ce mi-a rămas. M-am împăcat cu gândul că voi muri într-o casă pustie, fără nimeni care să mă mângâie pe creştet. Plouă de două zile şi toate oasele mă dor, dar nu-i nimic, nu-i nimic, măcar Dumnezeu ne-a făcut tineri…

 

Adrian Mangu


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.