Asta e părerea mea!
Trăim într-o societate în care bătrânii sunt din ce în ce mai bătrâni şi mai singuri. Tinerii, plecaţi în căutarea unui vieţi mai bune, uită prea repede că aici, în ţară, bătrânii se sting cu doruri şi dureri de suflet. Rapiditatea secolului 21 ne împiedică să tragem aer în piept şi să ne gândim că acasă nu înseamnă locul care îţi produce cei mai mulţi bani, ci locul de unde ne tragem seva, locul în care cineva ne iubeşte necondiţionat.
Întâi ne-am sacrificat copiii, lăsându-i să crească fără iubirea părinţilor. Părinţii erau prea ocupaţi să construiască vieţi străinilor, celor ce nici măcar nu ştiu cum se spune mulţumesc pe româneşte. Am lăsat pruncii în grija bunicilor şi am plecat. Eram siguri că banii vor suplini căldura sufletească şi iubirea, ştiam că un Urgo scump va conta mai mult decât sărutarea blajina a mamei pe rana ce-i dă lacrimi în ochi mititelului ei. Am crezut că un „alo” prin telefon şi un pachet cu bomboane adus la poarta bunicilor de un străin vor potopi dorul şi înstrăinarea unui copil aproape orfan. Bunicii s-au sacrificat pentru că au ştiut ce e sacrificiul. Fac parte dintr-o generaţie crescută prin războaie, prin crime ale comunismului, foamete şi umilinţe. De unde era să ştim noi că pâinea pe care o mâncăm cu atât nesaţ era stropită cu lacrimi şi cu dureri? De unde era să ştim că ei mergeau la somn flămânzi şi obosiţi de toată truda vieţii ca noi să mergeam sătui? De unde era să ştim că plângeau pe ascuns şi singura lor dorinţă era să ne ofere o viaţă bună, nu un trai decent? Şi au reuşit. Au reuşit să ne ofere o copilărie fericită, au reuşit să ne copleşească cu dragostea lor şi ne-au oferit lipsa grijilor. Cu ei eram în siguranţă.
Aşa am crescut , primind tot şi trăindu-ne viaţa în pace, ca mai apoi să ne bucurăm cu toţii de o nouă ţară. Una care trebuia reconstruită şi, aşa confuză cum era, ştia şi ea să ofere câte ceva. Am primit libertate, drept la cuvânt, posibilitate de a călători şi de a fi cine vrem să fim, dar, cu toate astea, cum am prins o minimă oportunitate, am decis să fugim. Ne-am lăsat copiii şi părinţii în urmă şi duşi am fost. Chipurile, am plecat pentru ei, dar am ales în locul lor.
Am lăsat în urmă o generaţie îmbătrânită şi depăşită de vremuri, care nu a ştiut să facă faţă învălmăşelii ce o trăim astăzi, am lăsat bătrâni mult prea bătrâni să aibă grijă de copii mult prea copii , nereuşind să coexiste unii cu ceilalţi.
Am închis destine prin cămine şi prin azile. Am lăsat o generaţie să se crească fără repere şi debusolată şi am lăsat o alta să moară în singurătate.
Adrian Mangu
Adrian Mangu, blogger vrâncean publică pe blogul adimangu.wordpress.com.