O scurtă incursiune în lumea bacalaureaţilor
Toate aceste lucruri, împreună cu atitudinea generală la adresa lor, arată un fapt grav despre noi, ca popor: nu ne asumăm consecinţele acţiunilor noastre şi ne complăcem în micro-universul nostru al ignoranţei, al manfişismului. Să-i spui unui român că nu are dreptate înseamnă să porneşti un război rece cu el, scoţându-l din zona personală de confort.
Această comportare a fost incredibil de prezentă printre bacalaureaţii acestui an, care s-au plâns ba că au avut subiecte grele, ba că baremul de corectare trebuia să fie mai „cuprinzător” şi astfel se conturează dorinţa de închidere în mediocritate a tânărului român. Deşi noi, ca popor, suntem oameni critici şi simţim o plăcere aproape ca un fetiş când arătăm cu degetul tot ce nu ne convine, în timp ce deplângem moartea calităţilor intelectuale şi afirmăm că ne place intelighenţia, se observă o apropiere tot mai înfricoşătoare de imbecilitate. Oamenii vor copii deştepţi, dar sar imediat să semneze petiţii online care îşi propun să schimbe statutul de roman postbelic al cărţii „Moromeţii”, doar din cauză că mulţi absolvenţi de liceu l-au încadrat în perioada interbelică la BAC.
Şi dacă avem o atitudine atât de incluzivă la adresa educaţiei noastre, putem deduce un lucru de aici: examenul de bacalaureat înseamnă mediocritate. Prin acesta, şi altele similare, sistemul educaţional ne validează tinerii ca oameni medii, punându-le eticheta de „parte din mulţime”. Asta din cauză că formatul este de aşa natură încât verifică nimicuri prin cele mai redundante cerinţe. De obicei este nedrept să atacăm sistemul educaţional pentru că nu ar trebui văzut dintr-o perspectivă holistă, ci prin prisma reprezentanţilor săi, adică profesorii, care încă îşi dau toată silinţa să creeze cetăţeni deştepţi, vertebrali, oameni cu suflet, căci nu sistemul ne educă tinerii, ba chiar îi tratează cu un aer abuziv de falsă superioritate şi are ca ţintă să îi pună pe toţi într-o cutie printr-o serie de teste.
Cu toate acestea, lăsând deoparte utilitatea – sau lipsa ei – unui astfel de examen (mai ales că la cele mai căutate facultăţi se intră pe bază de admitere, deci bacalaureatul devine mai degrabă o formalitate), cel mai mare defect al său este urma pe care şi-o lasă asupra tinerilor neînvăţaţi cu stresul şi anxietatea inerente unui examen considerat capital. Deşi tinerii încearcă să-şi păstreze calmul sub falsul pretext al nepăsării, presiunea socială are efecte ireversibile asupra stării de sănătate fizică şi psihică a proaspeţilor absolvenţi. Prin urmare, BAC-ul nu mai este o modalitate prin care sunt verificate cunoştinţele acumulate în patru ani de liceu ale unor copii, ci devine un concept monstruos care simbolizează pentru cei neiniţiaţi o bătălie de tipul „luptă sau vei muri”, ori de tipul „îngheţi, lupţi, fugi”, adică ei fie se blochează şi nu mai dau randament, fie continuă să înveţe şi să se pregătească, fie renunţă de tot. Ei devin, astfel, frustraţi, stresaţi, temători, iar a lor bunăstare este precară. Însă până la urmă, a cui este vina: a elevilor, a sistemului educaţional sau a „celorlalţi”?
Dragoş DIMOFTEI
Dragoş Dimoftei este membru al Clubului de Jurnalism Tineret în (re)acţiune care funcţionează pe langă Ziarul de Vrancea şi tocmai a absolvit Colegiul Naţional „Unirea” trecand în această perioadă prin focurile examenului naţional de bacalaureat
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
