Colţul poetului
Doamne, ce bogată sunt!
Pentru palma de pământ,
Pe care viaţa mi-o duc!
Pentru umbra de sub nuc,
La care stau toată vara!
Pentru casa de la ţară,
Pentru vie, pentru pruni,
Pentru sătenii mei buni,
Doamne-s la fel de bogată
Când privirea roată, roată
O fac zi de zi cu drag
Prin frumosul meu meleag,
Doamne, te rog, de-ai putea,
Luminează mintea mea,
Să văd cu adevărat,
Că eu sunt tare bogat!
Firesc este tot firescu’
Însă eu, pe Eminescu
Îl am şi îl voi avea!
Alţii n-au aşa ceva!
Eminescu-i prea legat,
De-a noastră ţară şi al meu nat.
Este bine ancorat!
Din Moldova în Banat,
De la Severin la Prut
Şi ‘dincolo” a trecut...
Chişinăul să unească
Tot cu Ţara Românească.
Până joi, la Dunăre,
Unde-i apa tulbure,
Suflet, grai, inimă, port,
Se uneşte într-un tot!
Eminescu-aici rămâne!
Eminescu şi-a lui lume!
El nu va putea pleca!
Aicea, în Ţara mea,
Eminescu-a cântat dorul,
Când a ascultat izvorul...
Dragostea, jalea şi cântul,
Tot prin vers şi prin cuvântul
Scris cu multă-nţelepciune,
Eminescu şi-a lui lume
Dăinuie în sus şi-n jos
Pe lângă “Plopii fără soţ”.
Dorul de glie, de Ţară,
Eminescu l-a dus iară.
De-ar vrea unii să ni-l ia,
Nu l-ar putea dezlega.
De izvor, de dor, de cânt!
Nici de teiu-acela sfânt!
Care în chingi este strâns,
Nici de cuiu-n care-a pus
Lira lui c-o strună blândă,
Nici de firea lui plăpândă.
De “Luceafărul” albăstrui
Nici de Codrul “arămiu”...
Cu care el stă de vorbă
Prin moldoveneasca slovă:
“Codrule, codruţule”,
Alungând tristeţile.
Nici de “Împărat şi proletar”
Şi nici de “foaia de ziar”
Pe care a lăsat el scrisul.
Şi niciodat’ de “manuscrisul”
Care, poate, printre rânduri
Ascunse, ţine ale sale gânduri
Din vremuri grele şi de boală,
Eminescu, a mea Ţară
A făcut-o mai bogată,
De aceea niciodată
Nu mi-e ruşine că-s român,
De ziua lui, pios mă-nclin!
Ţinând în braţe an de an,
“Şi dacă ramuri bat în geam”
“Fiind băiat păduri cutreeram”
De aceea nimic nu am
Nevoie ca să fiu bogată
Şi eu şi tu şi Ţara toată.
Mariana M. Popa, Fundătura Vrancei