Mai am un singur dor...
Am luat în mână cartea şi am simţit, parcă, vibraţia in inimii geniului, am auzit, parcă, vocea poetului. Brusc au năvălit în suflet versurile testamentului lui Eminescu, un colaj făcut de mine şi care era parte a spectacolului "Unde eşti, copilărie…”.
"Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese pline de-nţelesuri…
…………………………………..
Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară
A codrului tenebră poetic labirint.
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.
Aş vrea să am o casă tăcută, mititică
În valea mea natală ce unduia în flori,
Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloitoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.
Melodica şoptire a râului ce geme,
Concertul ce-l întoarnă al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor ce freme
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor….
…………………………………………………
În van mai caut lumea în obositu-mi creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte-acum un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-ar fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,
De-mi ţin la el urechea şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine!!!…Parc-am murit demult.
……………………………………………………….
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Neîndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercule înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
……………………………………….
Cu-a tale umbre azi în van mă-npresuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri,
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e tot în zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea…mă-ntunec.
…………………………………………….
Mai am un singur dor
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării
Să/mi fie somnul lin
Şi codrul aproape
pe-ntinsele ape
să am un cer senin….”
“Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet ce l-a ivit pământul românesc.
Ape vor seca în albie, iară pe locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer, până când acest pământ să-şi ridice seva în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
"Stă melancolic teiul şi visează
La poale-I doarme marele poet
Ce parc-ascultă cu fiinţa trează
Străvechiul tei cum murmură încet,
Cum greierii în huma caldă cântă
Şi paşii care trec uşor pe lut.
Dă-I, teiule, râvnita pace sfântă,
Râvnita linişte cum el a vrut.”
"Păşiţi încet, cu grijă, feţii mei,
Să nu-I călcaţi nici umbra, nici florile de tei.
Cel mai chemat s-aline din toţi şi cel mai teafăr
Şi-a înmuita condeiul de-a dreptul în Luceafăr.”
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
