Jurnalism cetatenesc

Tăcere! S-a sfârşit!

Ziarul de Vrancea
4 nov 2015 1078 vizualizări
M-am trezit ca dintr-un vis. Am o senzaţie blestemată de deva-vu. Tind să cred ca am mai trăit asta cândva. Mă liniştesc. În câteva zeci de secunde totul va fi trecut. Am mai jucat în rolul ăsta nenorocit, am mai trecut trepidant printre aceiaşi actori aerieni şi sunt sigur voi putea adormi la loc. Am reuşit de fiecare dată să adorm şi să mă trezesc în zori, de ce nu aş reuşi şi acum?

Aud urlete, văd ochi încruntaţi, mâini speriate, sunt pumni care mă lovesc, picioare ce mă calcă şi simt lacrimi fierbinţi cum îmi picură prin haine. Visez? Trăiesc? Adorm? Mor? Cine naiba mai ştie? Doare! Ustură! Frige! Încep să îmi aud propriul urlet. În mine e tăcere. Inima îşi spune ultima poveste. În clipa asta iadul pare un loc foarte rece.
E ciudat! Mă gândesc la ce las în urmă. Din toate drumurile l-am ales pe cel mai prost. E pe cale să se sfârşească, mamă, şi în ce fel. Mamă, sărmană mamă, dacă nu m-ar chinui sentimentul morţii, aş veni să te strâng în braţe şi să-ţi spun ca-mi pare rău pentru momentul în care îţi va suna telefonul. Te vei trezi şi într-o singură clipă viaţa ta va fi la fel de moartă ca a mea. Ne vei duce crucea amândurora şi e o cruce extraordinar de grea.
N-ai nici o vină, la naiba, nici eu nu o am! Sau poate că e o vină colectivă. O nepăsare care ucide în linişte, pe neaşteptate. Dar ce folos să realizez asta în ultima clipă şi ce rost ar mai avea să se gândească şi mama la asta. Săraca, nu va şti că doliul ce-l va purta o viaţă va fi manifestul morţii mele şi a celor ce mă vor însoţi în pământ. Nu va fi doar un semn al durerii, ci va fi şi o ură mocnită împotriva celor care ucid prin propria lor tăcere!
Of, mamă, ce o să îi spui tatei? Îmi pare rău că din mândria lui va rămâne doar fum, umbră şi cenuşă. Îmi aduc aminte când îi spuneam că generaţia mea va face diferenţa, îi spuneam că suntem generaţie de sacrificiu. Dădea din cap, ofta şi îşi reamintea de lichelele comuniste care i-au distrus tinereţea. Habar nu avea că tot ele îi vor fura şi viitorul, fericirea şi şansa de a fi bunic, heh, habar nu aveam nici eu…Copii mei mi-au trăit doar în suflet şi vor muri o dată cu mine! Acum!
Mă ustură până şi sufletul în mine. Parcă au trecut secole de când s-a dezlănţuit infernul asta blestemat. Mi-e frică de moarte, dar nu mai e timp să mă gândesc la ea. Sunt prea ocupat să o trăiesc. E coşmar? E realitate? Care mai e realitatea? Atât de teoretic mi-am trăit viaţa, atât de fade mi-au fost cuvintele şi atât de superficiale gândurile. Îmi vine să mor de oftică, dar mă doare prea tare acum. Nu asta voiam să las în urma mea. Doare enorm, mă doare carnea vie şi sângele îmi clocoteşte la propriu prin vene. Sunt jar pe dinăuntru.
Ce va rămane din mine şi câţi mă vor plânge? Mă vor plânge doar cei pe care nu aş fi vrut să-i fac niciodata să plângă. Ceilalţi mă vor uita. Vom adormi cu toţii, numai că unii dintre noi nu vom avea şansa să ne trezim în zori, iar cei care o vor face, vor forma o nouă tranşă de cadavre vii în aşteptarea unei noi scântei, unei nepăsări, unei premeditări tăcute, dătătoare de moarte.
Doamne, cât mă ustură viaţa, atât cât a mai rămas din ea. Oare sunt viu, oare sunt mort? Cum se trăieşte moartea, cum se simte? Nu m-a învăţat nimeni niciodată cum se moare şi nu credeam că voi învăţa asta alături de prietenii mei, oameni alături cu care acum 10 minute râdeam şi care, în clipa asta, urlă cu disperare. Le înţeleg durerea. Comunicăm prin ţipete. Ştii? Când spuneam “prieteni până la moarte” nu credeam că va fi la propriu. Rămânem fum şi cenuşă. Cad lemne peste noi, pocnesc sticlele de alcool şi pute groaznic. Un fum gros, fierbinte şi amar îmi pârjoleşte plămânii. Sunt oameni care se încumetă să se întoarcă după noi. Se gândesc la noi mai mult ca la proprii lor părinţi. Oare nu cunosc sunetul sfâşietor al plânsului de mamă?
Murim în braţe de eroi…
Tăcere! S-a sfârşit!

Adrian Mangu

„Îţi scriu ţie, celui care aseară te uitai râzând la un grup de tineri care purtau lumânări în mâini şi povara sufletelor celor care au murit în...suflet. Nu te cunosc şi nu te judec! Nici măcar miştourile nu ţi le voi judeca, dar în atât amar de moarte e vreme de viaţă în cuget!”, scrie pe pagina sa de facebook, Adrian Mangu, blogger vrâncean care publică pe blogul adimangu.wordpress.com.


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.