Doamne ajută, v-am luat banii!
“Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic”, cam acesta este principiul după care mulţi se ghidează în tentativele lor de a-i emoţiona pe cei în faţa cărora stau. Se întâmplă ca de foarte multe ori să întâlnim persoane tinere (femei sau barbaţi) care să ceară îndurare şi câte ceva de-ale gurii pentru faptul că “suferă” de o deficienţă: ba au o mână sau un picior amputat, ba nu pot vorbi sau auzi, ba au prea multe guri de hrănit şi tot aşa. Lista poate continua la infinit. Când vine vorba de a provoca milă, escrocii sunt în stare de orice şiretlic pentru a căpăta un ban. Poate veţi spune că sunt prea drastică numindu-i “escroci”. Dar am un motiv întemeiat pentru care afirm acestea. Şi o să vedeţi de ce.
Operaţiunea “Târâş, grăbiş, se cerşeşte pe furiş”
Viaţa de student şi agitaţia din Bucureşti te fac în unele momente să te retragi în oraşul natal. Trenul Bucureşti Nord – Suceava Nord era plin încă de la orele dimineţii. Cu toată zarva creată de către pasageri, cerşetorii nu întârzie să îşi facă apariţia. Un bărbat, deloc în vârstă, apelează la mila celor din tren târându-se pe podea. După spusele lui, nu avea picioare. Sărmanul om! Din nefericire pentru el, replicile “Da-ţi-mi şi mie ceva, Dumnezeu să vă ajute! Nu pot merge, fie-vă milă!” nu au avut priză la public. Scările vagonului, destul de înalte, îi pun în dificultate chiar şi pe aceia sănătoşi care vor să urce sau să coboare din tren, fapt pentru care nu îţi trebuie mult timp să îţi dai seama că acela care se roagă de tine să îi dai ceva vrea să te fraierească de bani. Unde mai pui că reacţiile oamenilor la vederea acestuia pe podea nu au întârziat să apară: “Nu îţi este ruşine! Te-ai urcat în faţa mea în tren şi apoi te-ai aşezat ca să vii să cerşeşti! Du-te de aici!”
Cum “operaţiunea – târâş, grăbiş, se cerşeşte pe furiş” (de frica poliţiştilor care patrulează prin vagoane) nu a fost dusă la bun sfârşit, după plecarea trenului din gară, alţi “sărmani” s-au perindat prin faţa mea şi a celorlalţi călători. De data aceasta, însă, cel în cauză s-a ales cu câteva zeci de lei de la cei milostivi.
A vorbi sau a cerşi?
Ca şi în rândul trecut, tot un bărbat a fost cel s-a dat “lovit”. Înainte de a intra în vagonul în care eram, şi-a scos dintr-un ghiozdan nişte hârtii.
După ce l-a închis, l-a lăsat pe hol, pentru a nu trezi bănuieli şi s-a pus pe împărţit foi. La fel ca ceilalţi pasageri, am primit un mesaj prin care mi se cerea ajutorul. Omul era surdomut, fusese crescut la casa de copii până la vârsta de 18 ani şi îşi ducea traiul din mila oamenilor. Ce soartă crudă pot avea unii! şi nu spun asta ironie. De felul meu, sunt o persoană miloasă, mă sensibilizez imediat când văd că sunt oameni care nu au nici măcar o pâine şi încerc să îi ajut din puţinul pe care îl am. Pe astfel de tipuri de persoane, cum sunt şi eu, se bazează în mare parte cei care recurg la asemenea practici. Odată împărţite hârtiile, bărbatul mergea la fiecare călător pentru a le strâge. Dacă mai primea şi câte un leu, însemna că povestea sa a fost înţeleasă.
Pentru simplul fapt că am făcut drumul spre casă de nenumărate ori şi am întâlnit mereu astfel de “suferinzi”, nu am vrut să îi dau nimic. Am şi câteva explicaţii: claritatea mesajului, lizibilitatea sa şi greşelile gramaticale făcute intenţionat (de exemplu, “să-mă îmbrac” este scris greşit, pe când “m-am născut” este scris corect. Se pot observa şi alte pasaje redactate asemănător) trădează intenţia celui care a împărţit hârtiile. Nu mă dau atotştiutoare şi nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nu sunt sigură că cei de la orfelinat au timpul şi bunăvoinţa de a-i învăţa pe copiii gramatica limbii şi alte lucruri. Dacă am deranjat pe cineva cu afirmaţia mea, îmi prezint de pe acum scuzele. Până la urmă este o părere. Revenind, mi s-a părut ciudată maniera în care era scris textul. Pe lânga asta, îmbrăcămintea bărbatului nu lăsa de dorit. Purta o bluză groasă, o pereche de blugi şi era încălţat cu ghete. Mare mi-a fost surprinderea să simt când a trecut pe lângă mine miros fin de parfum bărbătesc. Pesemne, dacă omul tot îşi face treaba, măcar să fie echipat corespunzător.
Rapiditatea cu care lua banii din mâinile călătorilor şi bucuria de pe chip, îi trădau caracterul parşiv. Deîndată ce şi-a strâns foile, s-a făcut nevăzut, lăsându-le celor care l-au ajutat speranţa că au făcut o faptă bună pentru un om aflat la ananghie.
Din dorinţa de a face fapte bune şi a-i ajuta pe cei sărmani, zi de zi suntem traşi pe sfoară de indivizi care se dau răniţi, dar care nu suferă de niciuna dintre bolile pe care le evocă în speranţa de a primi bani. Din păcate, asemenea întâmplări ne fac să devenim imuni la problemele celor care într-adevăr au nevoie de ajutor din partea noastră.
Adjudeanca Diana Gabriela Dediu este studentă la Jurnalism și scrie pe blogul dediudiana.wordpress.com
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
