Colţul poetului
Mă ia câte-odat' un dor, când m-apucă...nu mă lasă,
M-apucă un dor de mine...mititel făr' de răgaz.
De măicuţa tânără şi bătrâna noastră casă
Şi de mâţa jucăuşă, ce sărea peste zăplaz.
Simt, aşa...o greutate, mă apasă timpul dus,
Mi-e dor de tata-n putere, când ţinea calul în frâu.
Mi-i dor de vaca la iesle, să-i simt ugerul la muls
Şi de cloşca grijulie, cum îi dam boabe de grâu.
Puneam “pierşâl” crăpate, pe-o scândură, la uscat,
Înşiram pe aţă ghebe, necoreţi şi alţi bureţi.
Parcă o aud pe mama, când s-apuca de mustrat:
“Ăi, creştine, lasă plosca...ori vrei iară să te-mbeţi?”
Of...ce zile şi ce vremuri, Doamne, eram fericiţi,
Era cerul mai senin...soarele-ncălzea altfel.
Duceam mieii, sus, la târlă, cu grăunţe amăgiţi,
Cum scoteam în faţă pieptul, ca un mândru ciobănel!
Să vă spun ce bucurie...când cânta cucu-n pădure,
De culoarea munţilor şi de Putna cea frumoasă?
De cărările umblate dupā fragi şi după mure,
Despre fagurii cu miere şi de bulzul de pe masă?
Mă ia câte-odat' un dor, când m-apucă, nu mă lasă,
Mă uit la al meu fecior, parcă m-aş vedea pe mine!
Toate-s ca apa la vale, amintirile se-ndeasă
Şi pe zi ce trece viaţa, să mă-ntorc pe-atunci...îmi vine.
Ion Apostu
Ion Apostu este de meserie poliţist, dar cochetează în timpul liber cu poezia. Deşi locuieşte în prezent în Focşani, este de loc din Negrileştii Vrancei, de pe meleagurile regretatului poet Dumitru Pricop.