De la suflet la suflet: Craiul din Carpaţi
Doi tineri vânători, dotaţi cu carabine
Vor ca să împuşte cerbul cel mai mare
Cu-a cărui trofeu să se mândrească-n lume.
Începe vânătoarea, pădurea-i supărată,
De câini şi de hăitaşi se simte deranjată.
Mistreţi şi cerbi şi ciute aleargă în neştire
Fără să ştie însă, că merg spre-a lor pieire.
Pe creste, printre brazi, un cerb atent coboară,
Nimic nu-i prevesteşte că astăzi o să moară.
Pe cap poartă coroana cu pietre de smarald,
Aşa cum altădată, purta un împărat.
În hochstandul din vale, cu carabina în mână,
L-aşteaptă vânătorii, ce viaţa o să-i curme.
Se opreşte în vale Craiul, văzduhul mirosind
Duşman îi este vântul, nimic nu-i prevestind.
Se – opreşte iarăşI, merge, prin tufe de arini
Din urmă îl goneşte hăitaşii cu-a lor câini.
Când vrea să treacă apa, un pocnet din senin,
Îl face ca să cadă, fiind lovit în plin.
Ar vrea să se ridice, dar glonţul ucigaş,
Lovit-a fără milă puternicu-i grumaz.
O lacrimă îi cade din ochii lui senini
Când sângele-i inundă puternicii plămâni
Şi licărul de viaţă din el acum se stinge
Privind la vânătorul ce-nmoaie ramu-n sânge.
E mândru vânătorul, căci Craiul a căzut,
Făr’ să gândească o clipă la crima ce-a făcut.
La unison pădurea, cu munţii cei înalţi
Începe să-l jelească pe Craiul din Carpaţi.
Şi vântu- acuma, geme, regretă ce-a făcut,
Părtaş fiind la moarte-i atunci când a bătut.
Sărac acuma-i codrul şi supărat pe sine
Că locatarul lui s-a dus din astă lume.
Se consolează însă că Ciuta ce-a rămas
Ca semn de preţuire-i va naşte un demn urmaş
Ce iarăşi va străbate, pe vârf de munţi golaşi,
Spărgând cu muget mare tăcerea în Carpaţi.
Autor: Nicolae Pupăză, Gura Caliţei.














