Asta e părerea mea! O româncă din Calabria a venit să voteze la Roma, după 7 ore de tren
Un soare cald de noiembrie ne-a ţinut companie întreaga dimineaţă şi românii cu steaguri tricolore, cu chipuri surâzătoare se adunau, uşor-uşor, la secţiile de votare, puţine ce e drept, pentru numărul mare ce şi-au exprimat dorinţa de a vota!
Aveam speranţă în suflet că ceea ce ne doream cu toţii era pe cale să se întâmple!
Coada se întindea pe sute de metri, eram, în jurul prânzului, deja de ordinul sutelor şi singura teamă era că nu vom ajunge să votăm până la ora fatidică 21.00!
A început ploaia… o răpăială de câteva minute şi toţi cu privirile aţintite spre cer rugam divinitatea să alunge norii! Însă cum românul este destinat să lupte până la sânge, cum întotdeauna a fost pus să treacă prin încercări grele, tot aşa, şi azi, cerul nu ne-a auzit! Nori negrii s-au învolburat şi mai tare deasupra noastră, tunete şi fulgere şi nebunia s-a dezlănţuit!
Adăpostiţi de umbrele, o singură voce răsuna pe strada Consulatului Român din Roma… era vocea sutelor de români ce îşi cântau imnul! Nu ne păsa de ploaie, nu ne păsa de jandarmii ce ne împingeau, nu ne păsa că eram uzi până la piele, din piepturile noastre răsuna : “Deşteaptă-te române!”
Ne simţeam umiliţi! Nici câinele nu îl laşi afară pe o asemenea vreme!
Eram indignaţi de proasta organizare! Dar când vreodată la români am fost bine organizaţi?
De data asta însă, o ştim cu toţii şi s-a vorbit mult, şi a curs multă cerneală pe tema asta, a fost multă rea voinţă! S-a vrut să fim ignoraţi! Diaspora nu există!
Românii din străinatate nu mai sunt români! Românii din străinatate să ramână acolo unde sunt!
TOTAL GREŞIT! În inimile noastre va bate o inimă de român până la moarte, în venele noastre curge sânge de român! Ne pasă de ţara noastră, de pământul unde ne-am născut, unde am învaţat să vorbim, să facem primii paşi! Ne pasă de tot ceea ce se întâmplă în România, pe care oriunde am fi în lume, o vom numi ACASA!
Eram păziţi ca deţinuţii! Oare de ce? Pentru că vroiam să ne exprimăm un drept garantat de Constituţia României! Am fost impinşi şi loviţi! Oare de ce? Că am avut curajul să strigăm că vrem să votăm! Era dreptul nostru, pe care cei ce s-au încurcat în legi, articole, organigrame, cu voie sau fără voie, vroiau să ni-l ia!
Inima îmi bătea cu putere! Priveam înebunită ceasul! Minutele treceau, zburau, iar eu încă nu votasem! Mai erau încă mulţi înaintea mea, cum mulţi încă, surpinzător se aşezau în spatele meu!
Am reuşit să o fac la ora 8,30! Cu o jumătate de ora înainte de închiderea urnelor!
Am ieşit şi după atât de multe ore petrecute în condiţii grele, inumane aş spune, nu îmi venea totuşi să plec înspre Tiburtina, de unde aveam să mă întorc în acestă noapte din nou în Calabria!
Ne priveam în ochi întrebători, acum că am reuşit să votăm, oare ce va fi? Visul ni se va împlini oare? Îmi amintesc seara în care, în acel teribil decembrie ’89, în chiuveta bucătăriei, mama şi-a ars carnetul de partid! Îmi amintesc chiar că eu i-am spus în acea seară:” dă-i foc!” Atunci am crezut că s-a terminat comunismul! Atunci eram convinsă că tot trecutul ăla urât şi roşu s-a transformat în cenuţă!
Au trecut mulţi ani, iar timpul a dovedit că nu a fost aşa!
Însă în seara de 16 noiembrie, aşa cum spuneam la început, cu lacrimi de emoţie în suflet şi pe obraz, am acelaşi sentiment!
Am sentimentul că din nou românii au învins pentru că noi am contat!
Elena Loredana Ţoc
Articolul a fost publicat luni, 17 noiembrie, în ziarul „Emigrantul”, publicaţie romănească din Italia.














