„Setea luminii...”, ultima carte semnată de Apostu Panaitache Vultureanu
L-am cunoscut când era foarte tânăr, flăcău frumos, mustind de talent, dar nu ştiam încă şi cât de bun va deveni. L-am revăzut prin anii 80 la şedinţele unui foarte valoros cenaclu literar, numit Duiliu Zamfirescu, găzduit de Biblioteca purtând acelaşi nume, condus de un foarte bun descoperitor de talente, care acum este profesor la un liceu din Râmnicu - Sărat... Nimic nou sub soare, veţi spune, toate sau aproape toate se repetă, ciclic. Ei bine, poetul Apostu Panaitache nu s-a repetat, nici măcar în somn! A dispărut o vreme din urbea noastră ca să reapară, peste câţiva ani, reîntrupat din propria-i cenuşă existenţială, ca mândra Pasăre Phoenix, aruncând înaintea sa, pentru a ne vesti aceasta nouă apariţie a sa cu buzduganul şi minunatele lui cărţi, cu versuri originale, trăite, muncite, trudite şi atât de pline de talent, de o aşa mare sensibilitate încât nu ştii cum să reacţionezi. Scrie în Comăneşti-ul lui legendar, - aşa cu eu nu mă pot rupe de Moineşti-ul în care am călcat de două ori în viaţă, suficient să-mi rămână inscripţionat pe ţeastă - de unde trimite cărţi prietenilor care îl citesc, se minunează şi consemnează în vastul ceaslov al cerului despre versurile lui.
„Setea luminii...”
Ultima apariţie editorială, „Setea luminii...”, este o carte a bucuriei, deşi, pentru unii ar putea părea absurdă aceasta idee, o carte a unui om care vede jumătatea plină a paharului, un om care respiră prin toţi porii, cuvinte.. Este o carte a Luminii, binecuvântată lumină, şi multe altele.., exprimată în diferite forme: lumina ca apa, ca aerul, lumina nehotărâtă, cernită, fragedă, strălucitoare, indiferentă. Din această lumină se iscă o nelinişte, o aşteptare de la sine însuşi mai mult decât din afara lui. O nelinişte creatoare, care se decantează încet, încet, din care poetul îşi extrage poezia. Gândurile, ca frunzişul bătut de vânt, însetat de lumină, par să spună, „Suntem aici pentru a-l servi pe Poet...”
Poezia lui este „gălăgioasă” ( în sensul bun al cuvântului), până la un punct, umflând pânzele albe ale nostalgiei, înălţând prora corăbiei, despicând valurile depărtării pustii, „alergând mai iute decât cea mai iute pasăre a mării”.
„Vânturi sălbatice,/zbuciumă liniştea/Clipei / rămasă de pază/ este singura noastră nădejde.
... Căci Poezia lui Apostu Panaitache şuieră ca vântul, te izbeşte ca lumina, te curăţă ca apa, te sensibilizează..; este durere, chin, nesomn şi boală... Poetul îndură multe şi îndelung, dar iese la lumină, din spuma mării, ca o zeiţă...
„Pământ, cer, apă, foc/ Setea luminii / Înconjură totul / căutând împlinirea / căutând înţelegerea / lumii...”
Pentru a-şi atinge scopul, schimbă mască după mască. În felul acesta evită riscul de a se expune fiind, în general, o stranie făptură născută, şi nu făcută, pentru Poezie.
„La marginea minţii / În căuşul palmelor / Strângeam boabele de rouă / să ne limpezim ochii / Să vedem cum lumina / Pleacă şi vine / Stingând / Înţelesul strigătului /” .
Janine Vadislav