Asta e părerea mea!
M-am temut. Mă tem să scriu. Nu vreau să fiu doar o altă persoană care scrie pentru a se afla în treabă. Eu.. .eu vreau să fac lumea să mă înţeleagă, să vadă prin ochii mei ce am văzut eu, să aibă pielea de găină cum am avut-o eu, să audă, să iubească, să plângă, să se afle. Este posibil? Poate că da. Lucru clar, cel mai mult m-am identificat cu operele autorilor români, în faţa cărţilor am vărsat lacrimi şi tot cu ele în mână am chicotit şi mi-am imaginat. Pentru că nimic nu ne apropie mai mult decât vorbele. Iar limba română este atât de frumoasă, cuvintele sunt melodice şi se împletesc, se împletesc, se împletesc... În spirală şi în cerc, atâtea combinaţii, poezii, povestioare, genuri, nume, epoci.
M-am simţit prost. Prost pentru că nu am mai citit atât de mult pe cât o făceam în liceu, prost că stau cu telefonul în mână în autobuz în loc să iau o carte, prost pentru că locul de lângă lampa de pe noptieră este mai tot timpul gol. Sunt un ipocrit. Da, unul dintre cei mai mari. Am căzut pradă acestei ere moderne şi îmi place să inventez scuze conectate cu timpul pentru a-mi justifica lipsurile. Dar mi-e sete. Uneori îmi e atât de sete de cuvinte, vreau să le simt intrând în sufletul meu, dar vreau şi să le dau afară furtunos, în stare brută, ascuţite, rele, bune, pregătite.
M-am panicat. M-am panicat că nu mai am mult la dispoziţie. Am început să privesc moartea cu alţi ochi şi ştiu că pândeşte după orice colţ. Aproape în fiecare zi mă gândesc cum, peste ani, poate chiar ziua asta va fi cea a morţii mele. Există o diferenţă între panică şi frică. Nu mi-e frică de moarte, mă tem doar că voi pleca de pe acest pământ fără a apuca să duc la bun sfârşit multe lucruri. Dar sunt cel mai ipocrit, din nou. Îmi mai aprind o ţigară şi totuşi vreau să trăiesc cât mai mult. Cât de ironic.
M-am bucurat. Acum. Chiar acum. Am scris destul de mult şi sunt mândru de mine. Credeam că va fi mai dificil, dar e precum alergatul degetelor pe pian. Nu ştii ce faci, dar până la urmă, după repetiţii, reuşeşti să „închegi” un sunet, două. Poate îi enervezi pe cei din jur, poate unora le place sau poate nimeni nu te ascultă.
Te-am. Trezit? Impresionat? Lăsat rece?
Lucrez la asta. Ignoranţa ta e ceva normal. E în noi toţi. Dar vreau să adaug ceva. Suntem toţi la fel de singuri.
Laura Cană
Laura Cană are 21 de ani, este studentă la Jurnalism, îi place să călătorească şi face un stagiu de practică în redacţia Ziarului de Vrancea, ocazie cu care a început să scrie şi pe blogul www.2nimicuri.blogspot.ro.
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 1
Adaugă comentariu
Paul Spirescu, acum 4351 zile, 13 ore, 5 minute, 48 secunde 
