5 saptamani în America: Balans între două lumi diferite
Un singur gand mă cuprinse în acel moment. Nu ştiu nici în ziua de astăzi dacă era teama că probabil nu mă voi mai întoarce sau bucuria că am avut parte de o experienţă incredibilă. De un singur lucru eram sigură - nu îmi doream ca avionul nostru să aterizeze pe aeroportul din Romania.
Îmi amintesc şi acum de primul pas timid făcut pe pămant american. Era însoţit de emoţie şi de teama de necunoscut, de atatea ganduri şi sentimente stranii. Apoi a urmat al doilea şi apoi sute, mii de paşi încrezători.
O parte superbă, pe care am început să o descopăr încă de cînd mi-am cunoscut familia gazda - excepţionala familie Springer. Deanna şi Steve sunt cei care au renunţat la o parte din veniturile lor pentru ca eu, un copil din Romania, să am imensa bucurie să merg într-o tabără de vară americană. Şi acum vorbesc cu ei şi retrăim împreună amintiri nepreţuite din cele cinci săptămani fantastice. Cred că sunt primii oameni cărora trebuie să le mulţumesc.
Momente frumoase am petrecut în tabără, unde am avut ocazia să cunosc persoane extraordinare. Timpul trecea, dar eu nu băgam de seamă, căci eram prea ocupată să merg la cursuri, să dau tot ce am mai bun, să mă bucur de fiecare clipă. Totul a fost impresionant! De la lecţiile de înot şi actorie, pană la meciul de baseball al echipei RedSox, spectacolul de dans modern, concertul talentatei Taylor Swift şi chiar construirea unui creion uriaş.
Şcoala de vară americană, locul unde te poţi plimba la braţ cu visele
Patru săptămani am mers zilnic în distractiva tabără de arte Charles River, situată la caţiva kilometri de Boston, care este centrul cultural al Americii. Un oraş uimitor, la malul Atlanticului, în care poţi studia la Harvard (pe care am şi vizitat-o), MIT, Cambrigde, etc.
Aici am cunoscut mulţi copii, din ţări diferite, am învăţat, alături de talentaţii noştri îndrumători, tainele dansului afro-brazilian, frumuseţea teatrului, eleganţa înotului, dar şi cată dragoste este necesar să pui în confecţionarea păpuşilor sau a hainelor.
Parcă trăiam un vis! Era ca în filme. Autobuzul-şcoală, galben, condus de un şofer de culoare, pus mereu pe glume, trecea pe la fiecare şi ne ducea în tabără. Din momentul în care ne lăsa acolo, începea magia. În fiecare zi eram nerăbdătoare să ajung la piscină, unde ştiam că mă aşteaptă o serie de jocuri amuzante, dar şi sfaturi practice în arta înotului.
Pană să ajung la atelierul unde planul pentru creionul supradimensionat mă aştepta, eram bucuroşi să cantăm T-shirt Twins, o melodie pe care o fredoman cand se întampla ca doi copii să fie îmbrăcaţi cu tricouri identice.
Din momentul în care ajungeam în atelier, abia aşteptam să ne apucăm de treabă.
Mai aveam o singură săptămînă la dispoziţie pentru a construi o periuţă de dinţi gigantică. În mod normal, ar fi durat două săptămani construirea ei, dar am terminat-o în şase zile şi arăta grozav! Avea culoarea mov, iar perii acesteia aveau culorile steagului romînesc de care suntem cu toţii atat de mîndri. Periuţa nu a impresionat numai prin dimensiunile sale, dar şi prin aceste trei culori despre care noi vorbeam cu un zambet larg pe faţă.
La al treilea curs am învăţat că aproape orice obiect considerat gunoi poate deveni o operă de artă. Acesta se numea Trash to Treasure (De la gunoi la comoară) şi aici toţi ne lăsam imaginaţia să zburde, iar ce ieşea din mainile noastre era o adevărată capodoperă.
Cand directorul taberei suna clopoţelul, la sfarşitul acestui curs, ştiam că e ora pranzului şi toţi copiii se îndreptau spre cantină. Încă de cum intram în clădirea din care diverse mirosuri de mancare ne fermecau, eram întampinaţi de mesaje precum: “Eşti ceea ce mănanci din cap pînă în picioare.” Asta îmi aminteşte că în fiecare sală de curs, fiecare atelier, existau cuvinte lipite pe pereţi, ce împleteau astfel de fraze motivaţionale.
V-aţi dorit vreodată la recreaţia mare să mancaţi din acele tăvi compartimentate pizza, hot-dog, hamburger, iaurt la cutie sau o Coca Cola de la ea de acasă, ca în filmele cu liceeni americani? Ei, bine, eu da! Şi am trăit pe viu această experienţă! Mă simţeam extraordinar!
Viaţa în lumina reflectoarelor
După pranz, urma cea mai frumoasă parte a zilei: perioada show-lui. În fiecare zi, pe o scenă mare se prezentau diferite numere pregătite atent de grupe de copii. Numere de magie, scurte piese de teatru, un cantec, dansuri, obiecte construite la curs sau jocuri interactive. Îmi amintesc acum de prima zi în care am urcat pe acea scenă. Era atat de frumos! Sute de priviri îmi urmăreau fiecare mişcare şi tot atatea urechi ascultau atent replicile haioase pe care le spuneam gesticuland cu păpuşa abia finalizată, la cursul de croitorie, pe care am numit-o Crazy Nothing (Nimicul Trăsnit). A fost un moment frumos, dar ce l-a făcut cu adevărat special au fost complimentele ce le-am primit. Păpuşa mea reprezenta o fostă balerină care se amuza pe seama neplăcerilor din viaţa ei.
Am observat că această atitudine caracterizează spiritul american. Ei aleg să vadă doar partea bună, frumoasă a lucrurilor. Au putut astfel renaşte, ca pasărea Phoenix, ori de cate ori au fost puşi la încercare.
După aceste momente, fiecare se întorcea la treburile lui. Eu mă întorceam la teatru, iar apoi la confecţionarea păpuşilor. Exersam şi aveam planuri mari privind teatrul şi, spre bucuria mea, Laurel, consiliera noastră, care era studentă în ultimul an la Yale (între timp a terminat facultatea şi acum se află într-un turneu mondial), pregătise pentru fiecare dintre noi cate o piesă de teatru. Cea în care urma să joc împreună cu o fată care urma acelaşi curs, Julia, se numea Ascension Day. Era vorba despre două surori care participau la o tabără religioasă. Am interpretat-o pe sora mai mică, de 16 ani, care se afla în căutarea iubirii şi care voia să cunoască o lume nouă, dar sora se opunea. Între cele două fete are loc o discuţie aprinsă. Totul s-a încheiat cu o îmbrăţişare stransă şi cu scuze, cand îşi dau seama că amandouă au dreptate. Iar concluzia a fost că nu trebuie să ne grăbim niciodată. Toate se vor întampla la timpul lor!
“Ura este doar cealaltă faţă a iubirii”
La ultimul curs am învăţat cel mai important lucru din viaţa mea de pană acum. Rachel, consiliera, o persoană deşteaptă, creativă, modestă, spontană, cea care m-a ajutat să confecţionez păpuşa Crazy Nothing, a spus: “Nu urî pe nimeni sau urăşte pe toată lumea, căci ura este doar cealaltă parte a iubirii”. Îmi răsună şi acum în minte aceste cuvinte, pe care le păstrez în suflet, langă toate celelalte lucruri frumoase pe care mi le-a spus şi tot ce m-a învăţat. Îmi voi aminti mereu de fiecare gaură din material prin care a trecut acul cu aţă şi de fiecare sfat pe care mi l-a dat de-a lungul timpului.
Piesa Ascension Day a plăcut şi a fost prezentată în ultima zi de tabără, la fel şi păpuşile pe care le-am confecţionat alături de Rachel, precum şi frumoasele piese vestimentare şi obiectele supradimensionate. A fost cea mai tristă zi din toate cele pe care le-am petrecut în tabără, căci a fost ultima. Şi, deşi se putea citi supărarea pe chipul meu, în suflet ardea flacăra bucuriei. Eram atat de fericită că toate aceste lucruri se întamplaseră şi că am făcut parte, pentru patru săptămani, din ceea ce se numeşte Charles River Creative Arts Program.
Timp liber creativ
Odată cu părăsirea atelierelor, a piscinei, a tuturor locurilor prin care am trecut în această tabără, a început ultima săptămană pe care aveam să o petrec în America, alături de familia gazdă.
Au reuşit să facă timpul să treacă atat de repede!
Îmi umpleau zilele cu filme pe care le vedeam împreună, cu jocuri care ne puneau imaginaţia la încercare. Trebuia să gandim logic şi caştiga cel mai bun. Dar ne distram şi uitam că timpul trecea, iar cand unul dintre noi mai arunca o privire să vadă cat este ceasul, cu toţii ne grăbeam spre camerele noastre, să ne odihnim pentru a o putea lua de la început a doua zi.
Le sunt recunoscătoare pentru grozavul meci al RedSox, unde m-am distrat urmărind mascota, jucătorii, unde am putut încuraja echipa care, chiar dacă a pierdut acest meci, a caştigat încă un fan - pe mine. Let’s go, RedSox!
Distracţia încă nu se încheiase, căci a urmat mult aşteptatul concert al cunoscutei Taylor Swift. Pană atunci, auzisem de ea la televizor, îi ascultasem piesele şi nu mă gandisem vreodată că voi ajunge să o văd, să o aud cantand live. În acele ore, nu am băgat de seamă nici ploaia rece de vară, nici că soarele apunea. Tot ce vedeam era o cantăreaţă faimoasă, frumoasă, elegantă, care canta atat de bine pe o scenă mare din America. Ce îmi puteam dori mai mult?
Îi mulţumesc acum familiei Montoya că m-a dus la acest concert.
La revedere, America, răman cu tine-n suflet!
Poate că mulţi dintre noi consideră că graffiti reprezinta o mazgăleală pe pereţii unor clădiri şi nu are nici un rost. Însă fiecare desen, cuvant sau formă are însemnătatea sa. Aceste sentimente, trăiri am încercat să le înţeleg la Muzeul de Arte Moderne. Aici am mers împreună cu familia gazdă. Am învăţat să văd dincolo de nişte culori frumoase care prind contur pe ziduri.
Toţi m-au făcut să mă simt ca acasă. Începand cu Deanna şi Steve, care au un fiu Harper, de varsta fratelui meu, continuand cu toţi cei din tabără, de la şoferul autobuzului, pană la director şi, nu în ultimul rand, membrilor EERC. Am cunoscut pe viu altruismul, generozitatea, interesul pentru om, specifice americanilor şi însuşite de toţi cei care vin să locuiască în ţara lor.
Dorul de casă mă cuprindea în acele zile. Nu ştiu de ce, pentru că nu voiam să mă întorc. Dar, musicalul emoţionant “Never far from home” a clarificat lucrurile. L-am privit cu lacrimi în ochi şi cu gandul la acasă, la ce înseamnă de fapt acest cuvant. Trebuia să mă întorc să spun şi altora ceea ce am trăit dincolo de ocean. Trebuia să trec cumva peste acest moment, aşa că m-am bucurat de vizita făcută părinţilor lui Steve Springer. O familie grozavă, numeroasă, inteligentă, alături de care nu m-am plictisit nici un moment.
Cu toate acestea, cele mai frumoase amintiri de acolo sunt ziua în care m-am plimbat pentru prima oară prin Boston, un oraş extraordinar de mare, de frumos, parada de la 4 iulie, unde am văzut cele mai colorate ornamente folosite pentru înfrumuseţarea maşinilor, ziua în care am cunoscut familia Springer, dar şi ziua în care m-am rătăcit pe străzile Needhamului. Noroc că o doamnă m-a ajutat să ajung acasă şi, surprinzător, ştia foarte multe lucruri despre România.
Povestesc acum cu plăcere tuturor celor care mă întreabă despre americani, că sunt nişte oameni minunaţi, pe care nu am să îi uit vreodată, care ştiu ce înseamnă tradiţia, respectul, distracţia, munca, seriozitatea şi educaţia.
Am încercat sa le duc şi eu o bucaţică de Românie, sa-i fac să vină, să ne cunoască la noi acasă. Un început a fost făcut de dl. Radu Florescu – fondatorul EERC. Acesta a reuşit să adune în jurul său români şi americani deopotrivă, care şi-au unit inimile şi minţile pentru a promova România prin copiii ei şi pentru a le oferi acestora noi deschideri.
De o astfel de experienţă poţi avea şi tu parte. Dacă în toamna anului următor vei fi în clasa a VII-a sau a VIII-a, eşti vorbitor de limba engleză şi îndeplineşti toate condiţiile impuse de marea familie Educational Enrichment for Romanian Children (EERC), visul tău poate deveni realitate. Accesează siteul organizaţiei www.eercboston.org şi vei putea fi chiar tu autorul unui nou articol din Ziarul de Vrancea. EERC te aşteaptă!
Elena-Ilaria Morcov Pahoncea - Focşani
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 2
Adaugă comentariu
eerc, acum 4357 zile, 13 ore, 35 minute, 24 secunde
Elena Ilaria, acum 4349 zile, 14 ore, 47 minute, 59 secunde
gabi, acum 4358 zile, 3 ore, 53 minute, 50 secunde
Elena Ilaria, acum 4358 zile, 19 minute, 30 secunde 
